duminică, 11 octombrie 2009

Magnificul 7 întrepătruns cu 3

Am căutat şi m-am gândit mai de mult la un titlu al cărţii care trebuia să cuprindă, în întregime, cele 7 cărţi la care s-ar fi oprit, după cum credeam eu, viaţa mea pe tărâmul poezie. Şi pproape că a venit singur, sau s-ar putea spune, că l-am gândit mecanic, n-am avut nici un motiv precis, l-am gândit fără să îmi dau seama că aduceam realul, matematicul, pe tărâmul visului, ar spune unii al irealului. Ba, mai mult decât atât am şi lucrat coperta acestei cărţi. Titlul era 7x7x7! Revelaţie sau gândire realistă? De ce acest 7 se repetă de 3 ori?
Am căutat mult? Am căutat puţin? Nu ştiu, singura certitudine ce o am este faptul că au urmat căutările răspunsurilor la această întrebare... Am găsit un răspuns matematic, după doi ani, când cele şapte cărţi au văzut lumina tiparului, ştiind că între coperţile lor s-au adunat 343 poezii adică exact cât rezultă 7x7x7. Răspunsul acesta pare, cumva, mulţumitor dacă e să privim doar numărul ca atare, făcând abstracţie de toate alte evidenţe. Să fie surprinzător că din reultatul matematic, 343, se poate obţine iarăşi 3 şi 7, ori 7 şi 3 dar şi atoate-cuprinzătorul 10?
Un pasionat al numerologiei, ca ştiinţă ocultă, aşa cum pot spune cei ce mă cunosc, nu sunt, dar, ca om şi mai ales ca fizician, m-am aplecat asupra ciudăţeniilor ştiinţei, ciudăţenii ce nu au logic nici o explicaţie. Şi spun acum, în scris, ceea ce am mai spus de atâtea ori verbal: ciudăţeniile sunt porţile închise cărora trebuie să le găsim cheia... Oare nu a auzit nimeni de faptul că arhi-universalul număr (3.1415...), numit simplu pi este strâns legat de bine(ne)cunoscutul număr phi (1,6180339...), sau de neînţelesul şir al lui Fibonacci (0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13...)?
Şapte... trei... trei... şapte... Câte nu se spun despre numere...
Numărul trei este considerat, în toate culturile, un număr care exprimă în cel mai sintetic mod alcătuirea complexă a universului, caracterizat ca număr perfect, având un început, un mijloc şi un sfârşit, un simbol al Trinităţii. El revelează tripla unitate a fiinţei vii –fizic, psihic, spiritual– şi rezultă din îmbinare lui unu cu doi, inducând în relaţia dualistă un „Unu” capabil să atenueze excesul oricăreia dintre polarităţi. Numărul trei se constituie ca un prag, ca o punte de legătură între prima fază a manifestării - cea în care fiinţa se organizează pe sine şi cea în care se purcede la structurarea universului-cosmos.
Trei rezolvă disonanţa creată de polaritatea dualităţi, rezultând într-o nouă integrare şi integralitate. Aceasta poate fi observată în ‘diviziunile' unui om: corpul, mintea şi spiritul ne întregesc. Trei se poate referi de asemenea la expansiune şi la a învăţa din experienţele vieţii. Este considerat un număr norocos şi e adesea asociat cu norocul. Trei poate descrie câţiva oameni care îşi unesc forţele pentru a atinge un ţel comun, printr-o afiliere socială sau profesională. Trei mai reprezintă şi comunicarea de orice fel, exprimarea, teatrul, actoria şi umorul. Numărul trei posedă atributele înţelepciunii, înţelegerii şi cunoaşterii, trei e perceput ca un număr magic. Şi poate fi văzut chiar magic, dar şi necesar, când are legătură cu viaţa, cu firescul vieţii de cuplu şi famile: doi plus unu, pas spre continuitate.
În unele cazuri, el poate căpăta unele aspecte negative şi poate fi văzut ca fiind demonic sau nefiresc, din moment ce nu există vietăţi în lumea noastră care să umble pe trei picioare.
Semnificaţia fundamentală şi universală a numărului şapte, pe care o găsim aproape fără excepţie în orice cultură este cea a sacrului. Şapte e considerat a fi un număr spiritual pentru că e iluzoriu şi conţine valuri care trebuie mai întâi înlăturate, unul după altul, până când va fi găsită iluminarea în cele din urmă.
Despre şapte se spune că e un număr sacru, ba chiar magic, aceasta fiind demonstrată de faptul că sunt şapte zile într-o săptămână, textele străvechi precum Geneza spune că Pământul a fost format în şapte etape, vechiul sistem solar avea şapte stele; este marele număr biblic, reprezentând uniunea omului cu Divinitatea şi este, în mod incontestabil, real, numărul culorilor în care se descompune lumina albă.
Numărul şapte este un pas spre refacerea unităţii originare care apare într-un mod firesc atunci când fiinţa se autoevaluează. Numărul şapte este punctul de echilibru între potenţiala diversitate a exteriorităţii şi unitatea interiorităţii.
Relaţia numărului şapte cu unitate primordială, simbolizată prin cerc din perspectiva fiinţei umane, este una cu totul specială prin faptul că cercul nu poate fi împărţit la şapte cu exactitate folosind mijloace geometrice.
Şapte... trei... trei... şapte... Câte nu s-ar tot putea spune despre numere...
Acesta este secretul titlului cărţii, acesteia şi a celor ce vor urma, acestor la un loc adunate cărţi, spre a da o carte cu cărţi, diferenţiate de un subtitlu care să marcheze, până la urmă, trecerea mea şi a celor deodată cu mine trăitori, cei mai de aproape, de mai departe, ori niciodată ştiutori spre mine sau ştiuţi de mine. Se pot căuta multe explicaţii la orice se poate crede că este explicabil, tot aşa cum nici o explicaţie nu este suficient de consistentă pentru ceea ce este o pornire lăuntrică. Toate, până la urmă se pot explica, toate se pot înţelege, într-un fel sau altul. Legi reale sau legi imaginare pot da tot atâtea explicaţii credibile câte sunt şi incredibile, tot atâtea corecte câte sunt şi cele incorecte. Nimeni nu poate garanta credibilul, aşa cum nu poate garanta corectitudinea, căci stau toate sub acelaşi orizont al întâmplării, acela care ne este paravanul de care tot încercăm să trecem cu gândul şi, totodată, ecranul pe care tot vrem, privind viaţa ca pe un film al amintirilor, să desluşim înţelesurile punctelor de reper care ne-au jalonat drumul. Toate se pot explica, cu toată ciudăţenia lor, doar că noi tot privim un film al copiilor esenţialităţilor, originalul rămânând tribut acelui timp în care s-a lăsat întâmplat. Dumnezeu ne-a lăsat, prin cei ce au scris, doar textul original al Scripturilor, nu şi copiile, de aceea numai textul original este fără de erori. Inspiraţia nu garantează că o copie este fără eroare, în special copiile făcute după copii care sunt copiate după alte copii. Astfel că toate, altfel sunt o ciudăţenie...
De fapt... încă o ciudăţenie... Sau, de fapt, viaţa în toată simplitatea şi complexitatea ei.
Cartea încearcă să păstreze originalul celor şapte cărţi, cu necesarele modificări ale formei, nicidecum conţinuturilor, pentru a fi ea însăşi o carte. Şi aşa a ieşit această primă Carte cu cărţi, 7x7x7, cartea primelor şapte cărţi!

vineri, 8 august 2008

Haoticul bacşis

Trăncănesc şi eu când nu se cade,
Să se creadă că nu spun nimic,
Şi, cum simt că hoţi or să mă prade,
Gândul în mai toate îl implic.

Caut prin nisipuri mişcătoare
Să deschid o poartă ce s-a-nchis,
Şi găsesc că, tot privind la soare,
Noaptea nu mai dorm decât în vis.

Sunt haotic, parcă n-am răbdare
Să mai trec hotarele pe rând,
Dar descopăr, dintr-o întâmplare,
Că, mai nou, iubirile se vând.

Caut drumul spre o altă lume,
Să pot spune că m-am regăsit,
Dar m-aud strigat direct pe nume
Şi mă-ntorc de unde am pornit.

Tac acum şi ştiu că am o vină,
Sunt strivit de-al timpului hăţiş,
Ca să mă apropii de lumină,
Viaţa mea am dat-o ca bacşiş.

joi, 7 august 2008

Calcul imposibil

Mereu adun şi tot mereu împart,
Şi iar mă iau la luptă cu trecutul,
Şi firu-n patru iarăşi îl despart
Când caut să-nţeleg necunoscutul.

Mereu adun şi nu mai ştiu să scad,
Şi aflu iar că numai eu ştiu drumul,
Şi mă ridic oricum, şi iarăşi cad
Când focu-l caut chiar de nu văd fumul.

Mereu găsesc un adevăr ascuns
Şi iar privesc spre timpul viitor,
Şi-n întrebări mai pun şi un răspuns
Când clar îmi e că totu-i trecător.

Mereu împart şi mai învăţ s-adun,
Şi cifrele prin faţă îmi tot sar,
Şi câteodată nu mai ştiu ce spun
Când numele mi-l văd prin calendar.

Mereu împart şi-ncerc să înmulţesc,
Şi probă adunării încă fac,
Şi văd că nu mai ştiu ce socotesc
Când numai timpul vieţii îi e leac.

luni, 4 august 2008

Încă o zi

Mai e o zi. Atât a mai rămas
Până ce timpul va strivi trecutul
Şi-or să rămână vorbe fără glas,
Iar eu voi fi sfârşitul şi-nceputul.

Voi arde vise, mă voi arde eu
Şi foc va fi până în Carul Mare
Şi am să las aici ce-a fost al meu
Că-i drum prea greu spre marile hotare.

Nu se va şti cum mă mai pot găsi
Judecători iviţi la întâmplare,
Să pună ipotecă pe-a mea zi,
Apoi să fiu ucis la drumul mare.

Mai e o zi. Apoi tot eu voi fi
Acel ce totuşi a învins trecutul,
Şi nu există cale de-al opri
Să ducă mai departe începutul.

Scrisoare (II)

Nu e normal să retrăieşti şi tu
Acelaşi drum ce ştiu că m-a ucis,
Voi spune chiar şi vieţii mele Nu,
Dar n-am să las strivit încă un vis.

Am vrut să tac, însă era prea mult,
Simţeam că-mi ard privirile-n zadar,
Deşi-mi era uşor să te ascult,
Am hotărât să-ţi dau o viaţă-n dar.

Şi am să-nfrunt destinul, să il schimb,
Să fie numai soare-n jurul tău,
Să porţi în suflet al luminii nimb,
Iar eu să iau tot ce îţi face rău.

vineri, 1 august 2008

Hotar de timp

Cerul de vară pare să devină
Un cinic şi sălbatic rug aprins,
Dar nu se înţelege că-n lumină
Ascuns îi răul care ne-a cuprins.

Schimbări majore, vor urma, în toate,
Şi nimeni nu mai ştie ce va fi,
Condiţia umană va fi, poate,
Hotar ce poate chiar redefini.

Urma-vor lupte fără de motive,
Veni-vor magi cu falduri de minciuni,
Iar omul, plin de gânduri posesive
Va crede că există iar minuni.

Un simplu Nu poate urni dezastre,
Ape şi foc şi tot ce nu-i ştiut,
Doar nopţile redevenind albastre
Pot duce timpul către început.

Recalibrări de gânduri renegate
Aduc speranţei gândul viitor,
N-avem nevoie să zidim palate,
Chiar regele în sine-i cerşetor.

Un drum de lacrimi va deschide calea
Spre timpul ce urmează a nu fi,
Şi semn va da că, totuşi, întâmplarea
Nu-i modul sigur de a izbândi.

Averi imense dacă se vor pierde
Va însemna că nu-i nimic pierdut,
Dar dacă iarba nu va mai fi verde,
Nici adevărul nu mai e crezut.

Apocalipsa chiar ne va cuprinde,
Când nimeni nu va crede că-i real,
Să fie bine doar de noi depinde,
De a iubi şi-a nu trăi banal.

luni, 28 iulie 2008

Mireasă iar...

În curând ai să revii acasă,
Drumul regăsirii s-a deschis,
Ai să vii şi ai să-mi fii mireasă,
Tot ce va urma ne este scris.

Cerul e senin ca niciodată,
Nori nu se mai văd pe nicăieri,
Vom fi iar, noi doi, ca altădată,
Toamnele schimbând în primăveri.

Doborât-am praguri absolute,
Sensul întâmplării ne-a lovit,
Ne-am izbit de vrute şi nevrute,
Pân’ la urmă tot ne-am regăsit.

În curând ai să revii acasă,
Pragul casei te voi trece iar,
Şi uitând de tot ce ne apasă,
Vom şti iar să ne avem ca dar.

Cerurile nopţii sunt albastre,
Stelele în ochi îţi strălucesc,
Vom avea iar vise “ale noastre”,
Şi-ai să ştii atunci cât te iubesc.

Vom pluti pe valuri de speranţă,
Tot ce ne dorim vom reuşi,
Am învins a morţii cutezanţă,
Ne e dat acum a ne iubi.

În curând ai să revii acasă
Clipelor în noapte să dăm foc,
Şi, trecând prin foc, să-mi fii mireasă,
Că tu-mi eşti blestemul de noroc.

Fulgerele nu mai au răbdare,
Au dat semn şi iarăşi vor da semn,
Mulţi vor crede că-i doar întâmplare,
Noi vom şti că-i un moment solemn.

Timpul va uita să ne grăbească,
Chiar hotar al timpului vom fi,
Vom fi o pereche nelumească,
Moartea nu ne poate despărţi.