Copacii şi pădurea

Conform unor idei atotcuprinzătoare, pădurile se văd, copacii se zăresc greu. După furtună însă, nimeni nu vorbeşte despre păduri, doar copacii sunt cei loviţi şi seceraţi.

Pădurile copacilor ce suntem ne cuprind în întregime. Că sunt pâlcuri, că sunt perdele de protecţie, că sunt păduri de pepinieră ori că sunt păduri seculare, mai nimeni nu face referire la copaci. Rar de tot, câte unul mai spune “pădure de brad” ori “pădure de mesteacăn”.

Deseori, prea des poate sunt amintiţi copacii cu o viaţă efemeră: sălciile, plopii, aninii. Alteori cei care îşi întind rădăcinile întru distrugere. La fel de amintiţi sunt copacii încorsetaţi între trotuare şi străzi.

Nimeni însă nu vrea să îşi aminteasca, nimeni însă nu vrea să vorbească de copacii singuratici, acei copaci care, în bătaia tuturor vânturilor, au fost de neclintit. Acei copaci care au dat sens, uneori, vieţii celor rătăciţi; au dat umbră celor obidiţi, au dat repere dăinuitoare prin vreme acelor care şi-au delimitat existenţa, pornind de la ei şi ajungând tot la ei. Acei copaci care au fost forţaţi să nu poată să rămână anonimi. Au avut nume, şi numele lor s-a păstrat ca un sens al existenţei locurilor şi timpurilor inconfundabile.

La răscruci de vijelii fiind, securea vremurilor a atins de multe ori. Tulpina lor poartă cicatricele loviturilor de secure sau încă păstrează vârfurile săgeţilor aruncate cu bună ştiinţă, ori fără de gândire, spre încercarea şi dovedirea calităţilor acelor trecători. Şi ca nimic să nu rămână ca o simplă întâmplare, vremea şi-a pus amprenta, ascunzând doar, privirilor tuturor, rănile, niciodată vindecate, niciodată vindecabile. Iar dacă toate ar fi fost să dureze la infinit, focul din ceruri s-a dovedit a fi necruţător, lăsând în urmă doar amintirea locurilor.

Mai devreme, ori mai târziu, în umbra sau la umbra semeţilor arbori au apărut puieţii, cei care urmau să ajungă la fel de semeţi. Dar rareori aceştia au reuşit să înlocuiască pe cel din a cărui rădăcină apăruseră... prăbuşindu-se în prea dura necesară luptă, pierind anonimi.

Am trecut de multe ori prin pădurile seculare. Am văzut în aceste păduri şi copaci doborâţi de furtuni sau de fulgere. Dar am văzut mult mai mult cum sunt atacaţi furibund copacii singuratici. Deşi nici loc mult nu ocupă, deşi de folos de multe ori au fost şi încă sunt, oamenii tocmai către ei îşi îndreaptă dorinţa de a-i doborî. Şi ca să completeze opera umană, fulgere apărute de aievea îşi fac mereu drum spre aceşti ultimi copaci singuratici.

Unii dintre marii copaci singuratici, de multe ori nu se mai văd, cotropiţi fiind, în existenţa lor, de creşterea pădurilor nedefinite, în amestec fără formă. Copacii ce nu se văd de atâta pădure nedorită... Iar pădurile nedorite încep să cuprindă aproape întregul areal. Vâscul acestora ameninţă necruţător existenţa nobilă a copacilor singuratici, ba chiar şi pe a celor ce mai au, sau vor să aibă o existenţă necesară şi lăsătoare de rod.

Nu mi-am dorit niciodată să mă compar cu un copac singuratic. Nu mi-am dorit niciodată să am destinul unui copac singuratic. Mi-am dorit întotdeauna să fiu ca un copac în mijlocul pădurii. Poate şi pentru că mi-ar fi fost mult mai uşor. Dar poate că am fost un soi ce nu s-a putut cuprinde în nici o pădure. Pădurile m-au împins mereu spre margine şi mereu m-am trezit ca un copac singur, în bătaia vânturilor, în vorbele oamenilor, trimis mereu, mereu către margine. Şi mereu, fără împotrivire am plecat în căutarea pădurilor ce îmi vor permite să stau o clipă să îmi pansez rănile săgeţilor otrăvite. Am simţit uneori că sunt obosit şi mi-am dorit să rămân doar o umbră, intins peste drumurile ce le tot mersesem. Dar parcă nici aşa nu mi-a fost dată odihna şi mereu a trebuit să privesc cerul, apele, norii, fulgerele, vânturile, direct în faţă. Şi mereu să bat drumul sorţii doar pe jos. Şi aproape mereu să o iau de la început. Iar drumul nu se lasă niciodată a fi scurtat. Se vrea uneori a fi mai greu, aşa încât de multe ori trebuie să iau în piept urcuşuri de neimaginat. Iar vânturile îngheţate suflă fără încetare, din aproape toate părţile.

Lumina soarelui mi-a crestat în priviri dorinţa de a domoli întunericul. Frigul iernilor mi-a brăzdat fruntea să pot rezista căldurii toride. Ploile de toamnă mi-au înlăcrimat ochii să mă pot apăra de vânturile de peste vreme. Şi urmele trecerii doar s-au estompat, urmând ca odată cândva să bată pragul... Acel prag peste care pasul, mic în forma sa cea mai simplă, mare în însemnătatea lui reală, nu se va mai întoarce... niciodată...

Sau e poate doar o iluzie... Poate doar se va închide un cerc... Şi un alt cerc deschis îi poate lua locul... Şi aşa mai departe... Et caetera... până în eternitate. Şi chiar mai departe!

Privind spre lume

Acum 24 de ani, în Iunie 1982 plecam pe un drum hărăzit de necesitatea împlinirii. Era momentul încheierii unei fireşti perioade existenţiale. Pasul necesar trecerii pragului (admiterea la liceu) – un pas ce în acel an era necesar a fi talia săritorilor cu prăjina – m-a propulsat pe orbita celor care nu aveau voie la întoarcere. Aveam de ales astfel doar drumul înainte.

Cum viaţa e o înşiruire de întâmplări şi coincidenţe, coincidenţa a fost ca noi, cei care în 1982 păşeam ca elevi ai clasei a IX-a la Liceul de matematică-fizică “Traian” să începem un nou ciclu al vieţii noastre la 100 de ani de când se hotărâse înfiinţarea acestei cetăţi a ştiinţei, făuritoare de oameni cărora li s-a recunoscut emblema de personalitate.

Furcile caudine ale obligatoriului spirit al <Liceului „Traian”> ne-au triat în mod continuu şi nepărtinitor. La doi ani de la acea „mare trecere” ne-au trecut încă odată prin sită. Am rămas mai puţini, într-o firească şi necesară luptă pe acel drum ce ne-am impus. Şi am reuşit să parcurgem şi acel drum, împletind viaţa de elevi cu trăirile de adolescenţi. Şi ne-au unit întâmplări, bucurii, fireşti descumpăniri, rătăciri, complicităţi, urcuşuri şi coborâşuri pe ale noastre continue cărări ce au împletit drumul devenirii.

1986, Iunie a adus clipa de împlinire şi de răscruce. Din acel moment drumul se vroia pecetluit doar de vrerea proprie. Şi, de aici înainte a fost mai uşor pentru unii, mai greu pentru alţii, mai lung sau mai scurt, dar, peste ani, pentru aproape toţi, suma a fost pozitivă.

Am redevenit de multe ori în vremurile acelea, regăsindu-mă acel ce am fost. Mi-am căutat schimbările pe care cei ce atunci mă ştiau spuneau că sunt minore sau că nu există. Şi, pentru că le dau dreptate, am readus către cei de azi gândurile acelor vremuri. Şi ale acelor idealuri. Pentru că aşa a fost să fie. Până acum fireşti sau nefireşti oprelişti au făcut ca aceste file de Paşaport ale devenirii să nu poată fi luminate decât de difuza lumină a sertarului. Iar dacă tot a fost să fie aşa am şi eu partea mea de vină. Cei ce ştiu povestea să o spună. Cei ce nu o ştiu, să nu o inventeze. Eu nu o voi spune!

Şi astfel aşa mă puteţi descoperi pe mine, cel care am fost şi sunt. De fapt acesta sunt eu. Un om ce a trecut prin timp, purtând urmele acelor timpuri. Şi, poate, că a şi lăsat urme în treceri. Poate am fost cuprins de deznădejdea idealurilor pierdute după acel Decembrie 1989 în care m-am implicat suficient încât să-mi pot permite să nu accept, de nici o parte, minciuna. Şi poate de aceea, sau ca o premieră, în 24.12.1989 am preferat să rămân în lumea celor mulţi. Şi tot de accea am preferat ca dovezile despre mine –cel din acele zile– să ţină companie, în sertar, “gândurilor” ce se vor derula în continuare. Acum au rămas singure Şi tot aşa or să rămână.

Prin ceea ce sunt, prin ceea ce fac, prin gând sau prin reacţii, e posibil să fiu văzut ca un om controversat. Şi poate că acesta e o realitate. Unii mi-au judecat contradicţiile pozitiv, alţii, într-o normalitate a echilibrului le-au pus spre negativ. Şi toate acestea mă definesc pe mine, un om în această mulţime de anonomi.

Poate, despărţindu-mă de un comportament care defineşte deja o modă – şi referire fac la “plimbarea la Biserică de dragul imaginii” ca şi de o neînţeleasă convertire la credinţă a celor care erau străjerii ateismului – am lăsat loc de interpretare şi am generat şi mai multe controverse. Şi astfel m-am situat, a nu ştiu câta oară, “împotriva tuturor”. Dar eu, faţă de mulţi alţii, am făcut acest pas în suficientă cunoştinţă de cauză. Iar explicaţiile mele sunt simple: în primul rând ca unul ce încearcă să dea explicaţii fenomenologiei naturale – prin prisma faptului că am absolvit Facultatea de Fizică – şi în al doilea rând am avut curajul şi îndrăzneala să trec mai departe de spusele oamenilor în sutană – preoţii – şi să încerc să dezleg tainele şi tăinuirile credinţei, în primul rând creştine. Şi cum firul drumului s-a cam întors şi că-tre cei pe care noi îi blamăm ca păgâni, am considerat ca fiind absolut necesară delimitarea. Mai mult decât atât, instituţia numită Biserică se face de toate vinovate. Instituţia şi oamenii care o slujesc şi mai ales cei care se fac a o sluji. Mă plec adânc în faţa sfinţiei şi clarviziunii strategice lui Daniil Sihastru, a demnităţii lui Constantin Brâncoveanu, a celor care, cu Dumnezeu în suflet, s-au jertfit pentru credinţă, neam şi pământ. Dar nu pot accepta pe cel care, cu Biblia sau crucea în mână, se bucură de durerea altora. Nu voi accepta plecăciunea acestora în faţa mai-marilor vremii, batjocorirea şi chiar uciderea unor oameni în numele unei credinţe.

De ce oare au existat cruciaţii? De ce s-au înfiinţat biserici nefireşti, de un alt rit, dar subordonate unei alte cârmuiri? De ce a existat războiul din Iugoslavia? De ce impunem democraţii cu bombe aruncate din înaltul cerului şi cu tancuri răscolind pământurile sfinte ale altora?De ce s-a impus şi de ce am acceptat uciderea unui conducător într-o zi considerată sfântă? De ce încă mai mor oameni într-o procesiune de exorcizare?

Acesta sunt eu. Rebel şi împotriva curentului. Mereu întrebător. Cu mine, cu alţii, cu tot ce se întâmplă. Şi mereu în căutarea răspunsului. Şi aşa voi încerca să fiu mereu. Cameleonul e poate frumos. Dar omul-cameleon nu cred că poate avea o astfel de etichetă. Acea etichetă derivă din comportament, care, neaoş, româneşte, se numeşte curvărăsie. Iar eu nu vreau legată de numele meu acea etichetă. Niciodată!....

S-au mai schimbat vremurile, s-au mai schimbat oamenii. Însă, cum toate sunt făcute să dureze, atunci când nu sunt menite a face bine, năravurile rămân. Iar comportamentele oamenilor au luat-o parcă razna. Toţi acuzatorii se transformă în judecători. Apărătorii nu mai au dreptul la cuvânt. Dreptul la apărare este doar teoretic. Verdictele sunt cunoscute înainte de judecată...

Eu, ca prefaţă

Revin acum şi n-am să spun nimic
Cu toate că mai toate se compară
Că iar e greu şi iar e frig în ţară
Şi viaţa cu nimicuri mi-o complic.

Am pus cândva politica la zid
Redând speranţa vorbelor directe,
Şi n-am slujit păcatele abjecte
Cedând dorinţei de a fi servid.

Mai mult, n-am vrut să uit de Mareşal,
Ori că Moldova e-mpărţită-n două,
Şi-am strâns în palmă boabele de rouă
Plângând ţăranii satului real.

Iar omul nou m-a tot dezamăgit
Când nu-şi mai amintea de Bucovina,
Sau când, mereu, pe alţii dădea vina
Că tot trăim pe muche de cuţit.

M-am dus şi la biserică să ştiu
Ce crimă fac cei ce mai au conştiinţă.
Şi uite-aşa, cu cea mai buna ştiinţă,
Am înţeles că eu degeaba scriu.

Acum revin ştiind ce lucru fac
La ceasul când istoria se mişcă
Şi viaţa-i o continuă morişcă
Spre deznădejdea celor care tac.

Aduc din timp un gând adolescent
Fără să schimb nimic din vechea formă
Că traversând mereu câte-o reformă
Aş fi cobai cu suflet repetent.

Aceasta e prefaţa mea de om
Ce îşi mai pune viaţa pe hârtie
Şi regăseşte-n şoapta sa pustie
Hotarul istovitului atom.

Am fost rebel şi tot aşa voi fi
Şi tot mereu cuvântu-l spun pe faţă
Cătând lumina copcilor de gheaţă
În marea încercare de-a trăi.

Schimbări de vremuri

E vremea demolărilor. E vremea când ştirile conţin imagini ale unor demolări. Se pun la pământ case şi fabrici. Munţii noştri arată de parcă uragane nimicitoare au năruit totul în calea lor.

Încet, încet se cam termină lucrurile ce pot fi distruse prin demolare. Dar cum trebuie ca opera de distrugere să continue, s-a început demolarea şi demonetizarea simbolurilor.

Avem un tricolor ce e rupt din curcubeu. L-au vrut unii pătat, dar au existat conştiinţe care l-au purtat alături de inimă, în sensul cel mai real al cuvîntului, pentru a exista şi acum. Dar acum am ajuns ca în inima ţării steagul tricolor să fie arborat numai când este absolut obligatoriu. Altfel, culori ce ne amintesc de Ip, de Trăsnea, de Moisei, de Doja, de Horea, Cloşca şi Crişan, de Crăişorul Apusenilor, flutură şi ne inundă ochii în lacrimi.

Dar răul nu este total. Vin unii dintr-ai noştri şi încep să demoleze simboluri de-a pururi perene. Domnitorii acestor pământuri sunt puşi în lumina reflectoarelor pentru a fi judecaţi doctrinar. Mihai Viteazul este criticat pentru legarea de glie a ţăranilor, uitându-se de prima Mare Unire, merit ce pune în umbră orice greşeală, nu de puţine ori impusă de necesităţile vremurilor. Demnitatea lui Cuza, reformele ce au transformat în consecinţă România reprezintă prea puţin pentru a putea fi mai presus decât urmaşul său, impus, la tron. Apoi, vremurile războiului, legile ce guvernează o stare specială, reprezintă pentru acuzatori doar un nimic atunci când se aruncă asupra Mareşalului cu tot felul de acuze care îl trec în rândul celor mai mari criminali ai omenirii. Şi, mai mult decât atât, cei care au beneficiat de curajul său, uită să spună că părinţii sau bunicii lor au avut parte de tot ceea ce a urmat pentru că El – cel care niciodată nu s-a pus mai presus de interesele ţării, cel care nici de judecată dreaptă nu a avut parte, şi nici loc de mormânt în pământul acestei ţări nu a avut – a avut curajul de a înfrunta pe mai marii vremii şi a-şi urma propria politică.

Şi dacă nu a fost de ajuns să ne demolăm şi miturile conducătorilor, a venit vremea să răstălmăcim Mioriţa. Apoi a venit vremea parodiei, pe Manole, aducându-l în vremurile noastre, punând alături de sacrificiul Anei, drumuri în cramă ori principiul „Merge şi aşa”, doar de dragul scrierii unor vorbe ce se înnoadă, cu pretenţia de poezie a sclipirii de inspiraţie, s-au pus bazele unui podium pe care se urcă cine vrea, cum vrea şi când vrea. Oare dacă podiumul ar fi un eşafod al respectului faţă de ţară ar mai fi atâta îmbulzeală?

Astea sunt vremurile noastre. Demolări, puneri la zid şi „executări în public” sunt necesităţile spectacolelor de imagine. Oameni, ce se vor a reprezenta intelectualitatea zilelor noastre, se coboară în acest grotesc comportament de dragul şi necesitatea prezenţei publice.

Din necesitatea unei pseudo-identităţi, neo-europene, se aruncă la o inventată groapă de gunoi esenţa noastră de români. Uitând de tot ceea ce a însemnat ştiinţa românească pentru progresul omenirii, marii inventatori ce au revoluţionat tehnologii - aducând viitorul mai aproape de prezent - se aşteaptă cu sufletul la gură intrarea în Europa. Venim oare de pe alt continent? Cum se face că toţi, la geografie, învaţă că România este totuşi în Europa. De unde venim de trebuie să intrăm?

Acesta sunt eu. Chiar dacă şi eu am obiceiul de a demola subiecte tabu, nu voi putea fi niciodată convins să particip la demolarea simbolurilor naţionale. Voi crede la nesfârşit în tricolor şi voi păstra lângă suflet stindardul dacilor. Ana lui Manole va fi în conştinţa mea acolo unde este şi Zalmoxe, iar Manole va rămâne pentru totdeauna omul ce a trebuit să îşi jertfească până şi sufletul pentru construcţia durabilităţii umane.

Voi crede fără şovăire în 1 Decembrie.  Domnitorii acestor pământuri, pământeni, de la Burebista până la Cuza, marii bărbaţi de stat, toţi eroii sunt sfinţii de seamă în calendarul Credinţei în România.

Pentru această credinţă a mea puneţi-mă la zid. Dar cel care va avea puterea să dea ordinul de execuţie să fie unul care crede în această ţară măcar atât cât cred eu. Dacă însă nu se va găsi acest om, printre cei care mă condamnă, îmbrăţişati această Sfântă Credinţă. Poate va fi mai bine pentru toţi.

P.S. A existat un nume de ţară care a dăinuit în mentalul social, peste un mileniu. Mihai Viteazul a reîntregit Dacia. Dar, pentru că numele doar era resimţit prin marile cancelarii ca un pericol, ni s-a impus un nume şi o pseudoistorie a formării poporului român. Fără a contesta actualul nume al statului existent pe nucleul Daciei, România, să nu uităm că totuşi în pământul acesta îşi duc somnul de veci oamenii unui popor falnic: dacii, mereu liberi!

Actuale întrebări

Ne schimbăm identitatea des,
Cum ne vor puterile străine,
Şi suntem ce alţii au ales,
Tot trăind mereu de azi pe mâine.

Ne minţim mereu şi tot sperăm
Că va fi şi ziua noastră mâine,
Suferind, ne facem că uităm,
Şi-mpărţim mereu un colţ de pâine.

Dăm un preţ prea mare pe gogoşi,
Şi dăm idioţilor crezare,
Suntem nişte oameni norocoşi
Şi trăim mai mult peste hotare.

Ăştia suntem noi cei de acum,
Ne uităm eroii în morminte,
Avem doar poteci, nu avem drum,
Mergem înapoi să dăm ‘nainte.

Ne despart politici de-mprumut,
Ne despart şi dogme şi religii,
Ne dăm votul unui prost limbut,
Punem mulţi nemernici în efigii.

Vine să ne tragă de urechi
Câte-un bâlbâit în misiune,
Şi avem mereu probleme vechi,
Şi dăm buzna la închinăciune.

Ne-am vîndut QI-ul pe nimic,
Ne-am vândut copii pe tarabă,
Şi avem un suflet tot mai mic,
Dar suntem europeni de treabă.

Leul românesc e doar un semn,
Convertim mai totul în valută,
Şi orice poruncă mi-i îndemn,
Şi-n principiu nu se mai discută.

Mai mereu ne punem beţe-n roţi,
Şi la zid le punem pe-ale bune,
Suntem chiar aşa de idioţi?
Suntem chiar aşa cum ni se spune?

Inscripţie autobiografică

Vin din marginea ţării, din acea comună cu nume rezonând în credinţa neamului, Pristol. O comună în care cocoşul se aude cântând în trei ţări: România, Bulgaria şi Iugoslavia (din păcate acum doar Serbia). Şi de cumva cocoşii nu cântă toţi la fel, în mod sigur pe malurile Dunării, atât la noi, cât şi peste Dunăre, pe malurile Timokului oamenii vorbesc aceeaşi limbă română.

Aşadar, de aici am plecat. Drumurile vieţii s-au tot derulat, dar cu excepţia anilor de studenţie, pământul Olteniei m-a tot chemat înapoi. M-a chemat şi felul de a fi al oamenilor, aprigi ca focul de paie, dar cu suflete curate. şi cum drumurile m-au mai dus şi peste graniţele politice ale ţării, glasul plaiurilor de vis mi-a răsunat tot timpul ca o necesară de-a pururi revenire acasă.

Iar dacă îmi este sfântă Oltenia, îmi sunt la fel de sfinte Moldova şi Ardealul, Maramureşul şi Dobrogea, Bucovina şi Basarabia; îmi este sfânt tot pământul românesc, necuprins încă în nişte graniţe – mereu în mişcare şi trasate de multe ori în cancelarii sau corturi de campanie, ciuntite de Diktate şi Tratate, de războaie şi năvăliri.

Am trecut prin vreme, păşind dintr-o orînduire în alta, trăind şi suferind, laolaltă cu toţi cei de pe pământul românesc, vremuri şi mai rele şi mai bune. Sunt un om de pe aceste pământuri ce plânge de multe ori privind la cei din jur. Sau se bucură cu cei din jur. Un om ce trăieşte în viaţa de zi cu zi, visând zi de zi. Un om ce iubeşte, un om ce regretă, un om la fel cum toţi se regăsesc în suflet.

Acesta sunt eu. Pot fi înţeles sau condamnat, pot fi lăudat sau criticat. Pot fi chiar pus la pământ. Dar niciodată nu voi putea fi convins să tac, să nu spun ceea ce am eu sau înţeleg că au alţii pe suflet. şi chiar de nu sunt un tribun, dau drumul acestor trăiri în ceea ce pun pe hârtie şi, poate şi prin ceea ce scriu eu, va fi mai bine.

P.S. Şi, oricâte adevăruri am împrumutat cuvântului, cârtitorii au avut câte ceva de zis. Nu mă cunosc în realitate, dar ei ştiu totul despre mine. Nu m-au judecat, dar m-au condamnat. Nu m-au citit, dar m-au criticat. Mereu în lipsă, mereu într-o aşa-zisă contumacie. Când vor avea curajul să mă citeze la dreapta lor judecată?

Mi se va da oare destul timp să le şi spun tot ceea ce am de spus?

Punctul unui semn

Mereu rămân surprins de un cuvânt,
Când vântur timp şi caut spre hotare
Ce mi se-arată să mă ştiu înfrânt,
Ca punctul unui semn de întrebare.

Mereu mă întristez, nepriceput,
Când văd colacii bărcii de salvare
Ce mi se dau să nu mă ştiu căzut,
Ca punctul unui semn de exclamare.

Mereu adorm cuprins de îndoieli,
Când pun accent pe ziua următoare
Ce-mi dă mereu fiori şi bănuieli,
Prin punctul ce se vrea continuare.

Mereu privesc şi-ncerc să înţeleg,
Când simt că toate vor o amânare
Crezând că n-am să pot să mai dezleg
Misterul unui punct ce rost nu-şi are.

Doar lacrima mai ştie ce mă doare
Când viaţa pune punctul la-ntâmplare.

Protest

Protestez în modul cel mai dur
La atâta nedreptate gravă!
Unii, când fac dreapta împrejur,
Ne şi cred pe toţi ceilalţi epavă.
(Însă chiar credinţa e bolnavă!)

Protestez, cerîndu-vă iertare
Că am îndrăznit să vin aici,
Şi pleca-voi plin de întristare
Dintr-un furnicar fără furnici.
(Însă plin de suflete prea mici!)

Autocaracterizare

Sunt un om grăbit, se vede bine,
Chiar şi versul meu este hoinar;
Ştiu că doar o clipă-mi aparţine
Şi nu vreau să treacă în zadar.

Caut tot mereu spre mai departe,
Nu mă tem de viscol sau furtuni,
Gândul mi-l aşez în câte-o carte
Şi mai cred că pot trăi minuni.

Câteodată las şi de la mine,
Alteori privesc spre necuprins,
Îmi refac palate din ruine
Şi nu pot să ştiu că sunt învins.

Dar o cruce ştiu că-mi port mereu
Spre Golgota sufletului meu.

Inscripţie pentru noaptea mea

Scriu alambicat precum se pare,
Mulţi doar prima formă o-nţeleg
Fără să-nţeleagă-a mea mirare
Şi izvorul nopţii ce-l dezleg.

Scriu ca om, deşi, între cuvinte
Mai adun şi şoaptă şi suspin
Şi mai ştiu că nu-s deloc cuminte
Când la zorii zilei mă închin.

Scriu şi uit că noaptea trece-n clipă
Iar eu clipa o transform în zi,
Dar, mereu fiind vorbă risipită,
Prin trecut vă las a mă privi.

Scriu în rânduri, glasuri şi accente
Şi las gândul să cuprindă tot,
Doar viaţa-n valuri repetente
E şi risipire şi complot.

Vreau să scriu direct şi mai pe faţă
Deşi încă mă ascund de gând,
Dar vă dăruiesc o dimineaţă
Iar eu plec în noaptea mea plângând.

Învăţăcel

Învăţ acum că mai există Basta,
Şi nu-i străin, ci e român de-al meu.
Învăţ şi înţeleg acum năpasta
Ce ne-a împins în jos, pe noi, mereu!

Învăţ mereu că-n lume e mai bine
Să stai îngenuncheat mereu la porţi,
Învăţ şi înţeleg că cei ca mine
Sunt vinovaţi mereu că nu sunt morţi!

Învăţ. Dar nu pot unii să priceapă
Că pietre suntem, dure, ce nu crapă,
Chiar dacă suntem aruncate-n apă.

Eşti frumoasă...

Eşti frumoasă şi o ştii prea bine,
N-are rost să ţi-o mai spun şi eu.
Gândul mi-e prădalnic, nu-l pot ţine
Şi rămân să te aştept mereu.

Îmi e greu să mă găsesc în noapte
Şi să ştiu că nu mai am nici rost,
Iar când viile sunt toate coapte
Îmi găsesc în cramă adăpost.

N-am să beau din vinuri învechite,
Am venit aici să plâng tăcut,
Mă-ntinez cu zile pribegite,
Ca să nu mă vezi nicicând căzut!

Eşti frumoasă şi te-aş vrea cu mine,
Dar ne copleşesc cărări în munţi,
Şi mereu mă-ntorc în vis cu tine
Şi mai pun, prin deznădejde, punţi.

Voi avea cândva parte de visuri
Copleşit de paşii merşi pe jos,
Şi trecând mereu peste abisuri,
Te voi priveghea să dormi frumos.

Îmi vei fi mereu dorinţa vieţii
Şi te voi găsi mereu în zori,
Chiar dacă las pradă dimineţii
A privirii tainice ninsori.

Eşti frumoasă întru tot şi toate,
N-are rost să spun cât te voiesc,
Mă gândesc că totuşi se mai poate
Să te am mereu, să te iubesc!

În umbre caut...

În umbre caut şi te aflu-n stele,
La un hotar de ceas fără sfârşit,
În infinitul gândurilor mele,
Îmi eşti speranţa unui drum sortit.

În miez de noapte ori în miez de zi,
Te-aştept să vii în viaţa mea grăbită,
Să pot să cred că pot redeveni
Mai mult decât o umbră răstignită.

În umbre caut, dar te văd în soare,
Atunci când cade ceru-nspre pământ,
În infinitul gândului ce doare,
Tu eşti clepsidră, eu nisip în vânt.

Pe drumul vieţii, când mi-e pasul mic,
Te-aştept să vii să uit că am hotare,
Dacă mai cad să pot să mă ridic,
Să nu rămân doar semn de întrebare.

În umbre caut să găsesc lumină,
Când zorii zilei simt că-i rătăcesc,
Destinul meu de haos fără vină
Îmi spune iar la drum să o pornesc.

Într-un târziu, când totul ar fi trist,
Te-aştept să vii să mergem mai departe,
Iar eu învăţ să cred că iar exist
Şi pun în joc acum ultima carte.

Între da şi nu

De ţi-e greu să mai rosteşti cuvinte,
Te întreabă-n fapte ce rosteşti?
Cum orice protest e-o rugăminte,
Eu sunt un hotar ce ţi-l doreşti.

Peste gând hoinar ca o-ntrebare
Trec prin tine şoapte şi chemări,
Ca venind mereu din depărtare,
Să-ţi găsesc răspuns la întrebări.

Între absolut şi împlinire,
Eu am pasul meu de călător,
Şi mereu îţi sunt o amintire
Prinsă-ntre clepsidră şi decor.

De ţi-e greu să-ţi rostuieşti uitarea,
Te întreabă cum exişti acum?
Şi cum valul mării spală marea,
Drumul meu se-nchide-n al tău drum.

Ca un adevăr al vieţii noastre,
Eu rostesc cuvinte şi tu taci,
Dar privind mereu spre zări albastre
În tăcerea ta mai mult îmi placi.

Şi cum greu îţi e să-ţi vezi privirea,
Vei fi şoapta ce o împlineşti,
Şi lăsînd în urmă ne-mplinirea
Îmi vei spune chiar că mă iubeşti.

Între da şi nu
Stai mereu doar tu
Ca un vis ce nu vrei a-l uita,

Între nu şi da
Plînge viaţa ta,
Doar răspunsul meu te va-ntreba.

Da mereu cînd tu,
Îl doreşti pe nu
Şi priveşti un cer înseninat,

Şi mereu doar da
Cînd speranţa mea
Va deschide ceru-ncătuşat.

Gând de vis

Te-aş iubi pe roua dimineţii,
te-aş iubi pe creasta unui val,
Te-aş robi ca pe-o-ntâmplare simplă,
aruncată de furtuni la mal.

Ţi-aş strivi cununa de uitare
între plus şi minus infinit;
Răzvrătind miracole de viaţă
pentru izbăviri de vis rostit.

Te-aş iubi în gând de înnoptare,
te-aş iubi pe treceri între munţi,
Să te am ca zbor de împlinire,
să nu ai puterea să renunţi.

Ţi-aş sorbi cuvântul din privire
ca să-mi fii un pas mereu spre cer,
Învrăjbind un pas al vieţii noastre,
odihnit în colbul de mister.

Te-aş iubi în şoapta dimineţii,
te-aş iubi la ceas de înserări,
M-aş robi în zori încă odată
într-un pas visat prin întâmplări.

Motivaţie

De-ai fi cu mine, n-aş mai pierde clipa,
Nu aş mai fi în nopţi rătăcitor,
Aş împărţi mereu la doi risipa
Şi aş robi sentinţa viselor.

Am tot trăit în clipe şi în vise,
Mi-a fost destinul fructul interzis,
Dar azi revin din drumul lui Ulise
Şi mă renasc strivindu-mă în vis.

Am fost hotar nestăvilit de forme,
Răzvrătitor de drumuri şi hotar,
Şi răstignind întunecări enorme
Am tot trecut prin vreme în zadar.

Am fost mereu când frunză vestejită,
Când floare ce mereu s-a dăruit,
Dar te-am găsit minune şi ispită
Şi tot trecutu-n tine s-a strivit.

Redevenind stindard de luptă dură
M-am regăsit şi renăscut în zori.
Din scrum, din adieri şi-a vieţii zgură
Am reclădit uitate sărbători.

Te-ai dăruit strivindu-mă în viaţă
Ca să-mi redai motivul de a fi,
Şi răvăşind în zori o dimineaţă
Vom retrăi mereu această zi.

Rugăminte

Să mă ierţi şi să mă uiţi în toate
Eu sînt doar nemuritor de rând,
Am vrut doar să vezi că se mai poate
Să te reclădeşti din scrum de gând.

Dintr-un vis stârnit de remuşcare
Te-ai robit în noapte şi în seri
Şi plecând în tainica-mi chemare
Vei trăi strivită de plăceri.

Să mă uiţi ca să mă ai cu viaţa
Eu sunt doar o umbră în uitări,
Şi să plîngi în şoaptă dimineaţa
Ce-am strivit-o-n albe aşteptări.

Dintr-o vorbă scrisă în păcate
Te-am dorit în clipa de hotar,
Să mă ierţi şi să mă uiţi în toate
Ca pe-o filă dintr-un calendar.

Şi precum se strâng în noapte toate
Să renaşti din viaţă şi din şoapte
Şi priveşte-n taină şi socoate
Clipa înrobită ca o noapte.

Întoarcere spre Atlantida

Iubito, azi mă-ntorc în Atlantida,
Mă cheamă amintiri de timp strivit,
Aştept o zi care-mi va da obida
De-a izbândi în val neisprăvit.

Va fi să plec la ceas apus de seară
Şi să colind prin furcile de cer,
Să-nalţ pe stăvilarele de ceară
Un mal al rostului mereu stingher.

Voi fi când zori de zi, când miezul nopţii,
Voi cauta priviri de pe pământ,
Strivit între destin şi jocul sorţii
Te voi veghea şi-n ultimul cuvânt.

Iubito, astăzi plec spre Atlantida
Spre a-nţelege timpul ce-a trecut
Şi să culeg din vie agurida
Şi să mă-mbăt ca un necunoscut.

Voi fi pe rând şi foc, şi apa mării
Iubit de plus şi minus infinit,
Şi-n sânge voi purta amarul sării,
Uscat de soarele la asfinţit.

Doar nori de ploaie mă vor face bine,
Udându-mi buzele uscate-n vânt,
Şi-am să mă-ntorc într-un târziu la tine,
Să te veghez şi-n ultimul cuvânt.

Iubita mea, pleca-voi astă seară,
Purtat de-un val mereu înălţător,
Că nu mai ştiu de ziua n-o să-mi ceară
Să mă robesc în gândul călător.

Voi adormi pe val în Carul Mare,
Cât soarele va străluci-n amiezi,
Şi cu un gând al lacrimii amare,
Mă voi da ţie să mă şi păstrezi.

Şi va fi bine pentru toţi deodată,
Înlănţuiţi pe-un prag de legământ,
Şi voi veni pe marea zbuciumată
Să te păstrez ca pe al meu cuvânt.

Gând de uitare

Mă mai robesc istorii sa mă cearnă,
Accente pun numai pe ce va fi,
Rătăcitor cobor din a mea rază
Inevitabil îmi eşti zori de zi.

Apoi, de-mi vând trecutul la tarabă
Mă-ntrec cu primăvara în trăiri,
Iar şoaptele mă pun din nou la treabă,
Hotărnicind statornice iubiri.

Ascuns fiind de tot ce mă mai ţine
Lovesc mereu în toate ce se duc.
Şi cum doar şoapta sigur mi-aparţine
N-am cum să uit cu totul de trecut.

Şi de-ar fi…

Şi de-ar fi să am întregul,
Eu mă mulţumesc cu partea
Deşi unii îmi spun blegul,
Hotărîndu-mi soartă, moartea.

Şi de-ar fi să înving timpul,
Eu mă mulţumesc cu visul,
Şi în vînt vîntur nisipul,
Oglindind în ochi abisul.

Şi de-ar fi să rîd într-una,
Eu mă mulţumesc cu plînsul,
Şi din cer îmi plînge luna,
Rămînînd în chinga-i strînsul.

Şi de-ar fi să spun pe toate,
Eu mă mulţumesc cu şoapta,
Să învăţ să pot socoate
Cînd fac stînga ori fac dreapta.

Şi de-ar fi să am lumina,
Eu mă mulţumesc cu pala,
Şi asupra mea iau vina,
Să-mi port arzător migala.

Şi de-ar fi să am uitarea,
Eu mă mulţumesc cu restul,
Şi poprindu-mi depărtarea,
Mai încurc Nordul şi Estul.

Şi de-ar fi să am pe toate,
Eu mă mulţumesc cu soarta,
Dar trăind în libertate,
Eu închid şi deschid poarta.