Trăncănesc şi eu când nu se cade,
Să se creadă că nu spun nimic,
Şi, cum simt că hoţi or să mă prade,
Gândul în mai toate îl implic.
Caut prin nisipuri mişcătoare
Să deschid o poartă ce s-a-nchis,
Şi găsesc că, tot privind la soare,
Noaptea nu mai dorm decât în vis.
Sunt haotic, parcă n-am răbdare
Să mai trec hotarele pe rând,
Dar descopăr, dintr-o întâmplare,
Că, mai nou, iubirile se vând.
Caut drumul spre o altă lume,
Să pot spune că m-am regăsit,
Dar m-aud strigat direct pe nume
Şi mă-ntorc de unde am pornit.
Tac acum şi ştiu că am o vină,
Sunt strivit de-al timpului hăţiş,
Ca să mă apropii de lumină,
Viaţa mea am dat-o ca bacşiş.
Mereu adun şi tot mereu împart,
Şi iar mă iau la luptă cu trecutul,
Şi firu-n patru iarăşi îl despart
Când caut să-nţeleg necunoscutul.
Mereu adun şi nu mai ştiu să scad,
Şi aflu iar că numai eu ştiu drumul,
Şi mă ridic oricum, şi iarăşi cad
Când focu-l caut chiar de nu văd fumul.
Mereu găsesc un adevăr ascuns
Şi iar privesc spre timpul viitor,
Şi-n întrebări mai pun şi un răspuns
Când clar îmi e că totu-i trecător.
Mereu împart şi mai învăţ s-adun,
Şi cifrele prin faţă îmi tot sar,
Şi câteodată nu mai ştiu ce spun
Când numele mi-l văd prin calendar.
Mereu împart şi-ncerc să înmulţesc,
Şi probă adunării încă fac,
Şi văd că nu mai ştiu ce socotesc
Când numai timpul vieţii îi e leac.
Mai e o zi. Atât a mai rămas
Până ce timpul va strivi trecutul
Şi-or să rămână vorbe fără glas,
Iar eu voi fi sfârşitul şi-nceputul.
Voi arde vise, mă voi arde eu
Şi foc va fi până în Carul Mare
Şi am să las aici ce-a fost al meu
Că-i drum prea greu spre marile hotare.
Nu se va şti cum mă mai pot găsi
Judecători iviţi la întâmplare,
Să pună ipotecă pe-a mea zi,
Apoi să fiu ucis la drumul mare.
Mai e o zi. Apoi tot eu voi fi
Acel ce totuşi a învins trecutul,
Şi nu există cale de-al opri
Să ducă mai departe începutul.
Nu e normal să retrăieşti şi tu
Acelaşi drum ce ştiu că m-a ucis,
Voi spune chiar şi vieţii mele Nu,
Dar n-am să las strivit încă un vis.
Am vrut să tac, însă era prea mult,
Simţeam că-mi ard privirile-n zadar,
Deşi-mi era uşor să te ascult,
Am hotărât să-ţi dau o viaţă-n dar.
Şi am să-nfrunt destinul, să il schimb,
Să fie numai soare-n jurul tău,
Să porţi în suflet al luminii nimb,
Iar eu să iau tot ce îţi face rău.
Un cinic şi sălbatic rug aprins,
Dar nu se înţelege că-n lumină
Ascuns îi răul care ne-a cuprins.
Schimbări majore, vor urma, în toate,
Şi nimeni nu mai ştie ce va fi,
Condiţia umană va fi, poate,
Hotar ce poate chiar redefini.
Urma-vor lupte fără de motive,
Veni-vor magi cu falduri de minciuni,
Iar omul, plin de gânduri posesive
Va crede că există iar minuni.
Un simplu Nu poate urni dezastre,
Ape şi foc şi tot ce nu-i ştiut,
Doar nopţile redevenind albastre
Pot duce timpul către început.
Recalibrări de gânduri renegate
Aduc speranţei gândul viitor,
N-avem nevoie să zidim palate,
Chiar regele în sine-i cerşetor.
Un drum de lacrimi va deschide calea
Spre timpul ce urmează a nu fi,
Şi semn va da că, totuşi, întâmplarea
Nu-i modul sigur de a izbândi.
Averi imense dacă se vor pierde
Va însemna că nu-i nimic pierdut,
Dar dacă iarba nu va mai fi verde,
Nici adevărul nu mai e crezut.
Apocalipsa chiar ne va cuprinde,
Când nimeni nu va crede că-i real,
Să fie bine doar de noi depinde,
De a iubi şi-a nu trăi banal.
