vineri, 24 noiembrie 2006

Actuale întrebări

Ne schimbăm identitatea des,
Cum ne vor puterile străine,
Şi suntem ce alţii au ales,
Tot trăind mereu de azi pe mâine.

Ne minţim mereu şi tot sperăm
Că va fi şi ziua noastră mâine,
Suferind, ne facem că uităm,
Şi-mpărţim mereu un colţ de pâine.

Dăm un preţ prea mare pe gogoşi,
Şi dăm idioţilor crezare,
Suntem nişte oameni norocoşi
Şi trăim mai mult peste hotare.

Ăştia suntem noi cei de acum,
Ne uităm eroii în morminte,
Avem doar poteci, nu avem drum,
Mergem înapoi să dăm ‘nainte.

Ne despart politici de-mprumut,
Ne despart şi dogme şi religii,
Ne dăm votul unui prost limbut,
Punem mulţi nemernici în efigii.

Vine să ne tragă de urechi
Câte-un bâlbâit în misiune,
Şi avem mereu probleme vechi,
Şi dăm buzna la închinăciune.

Ne-am vîndut QI-ul pe nimic,
Ne-am vândut copii pe tarabă,
Şi avem un suflet tot mai mic,
Dar suntem europeni de treabă.

Leul românesc e doar un semn,
Convertim mai totul în valută,
Şi orice poruncă mi-i îndemn,
Şi-n principiu nu se mai discută.

Mai mereu ne punem beţe-n roţi,
Şi la zid le punem pe-ale bune,
Suntem chiar aşa de idioţi?
Suntem chiar aşa cum ni se spune?

miercuri, 15 noiembrie 2006

Inscripţie autobiografică

Vin din marginea ţării, din acea comună cu nume rezonând în credinţa neamului, Pristol. O comună în care cocoşul se aude cântând în trei ţări: România, Bulgaria şi Iugoslavia (din păcate acum doar Serbia). Şi de cumva cocoşii nu cântă toţi la fel, în mod sigur pe malurile Dunării, atât la noi, cât şi peste Dunăre, pe malurile Timokului oamenii vorbesc aceeaşi limbă română.
Aşadar, de aici am plecat. Drumurile vieţii s-au tot derulat, dar cu excepţia anilor de studenţie, pământul Olteniei m-a tot chemat înapoi. M-a chemat şi felul de a fi al oamenilor, aprigi ca focul de paie, dar cu suflete curate. şi cum drumurile m-au mai dus şi peste graniţele politice ale ţării, glasul plaiurilor de vis mi-a răsunat tot timpul ca o necesară de-a pururi revenire acasă.
Iar dacă îmi este sfântă Oltenia, îmi sunt la fel de sfinte Moldova şi Ardealul, Maramureşul şi Dobrogea, Bucovina şi Basarabia; îmi este sfânt tot pământul românesc, necuprins încă în nişte graniţe – mereu în mişcare şi trasate de multe ori în cancelarii sau corturi de campanie, ciuntite de Diktate şi Tratate, de războaie şi năvăliri.
Am trecut prin vreme, păşind dintr-o orînduire în alta, trăind şi suferind, laolaltă cu toţi cei de pe pământul românesc, vremuri şi mai rele şi mai bune. Sunt un om de pe aceste pământuri ce plânge de multe ori privind la cei din jur. Sau se bucură cu cei din jur. Un om ce trăieşte în viaţa de zi cu zi, visând zi de zi. Un om ce iubeşte, un om ce regretă, un om la fel cum toţi se regăsesc în suflet.
Acesta sunt eu. Pot fi înţeles sau condamnat, pot fi lăudat sau criticat. Pot fi chiar pus la pământ. Dar niciodată nu voi putea fi convins să tac, să nu spun ceea ce am eu sau înţeleg că au alţii pe suflet. şi chiar de nu sunt un tribun, dau drumul acestor trăiri în ceea ce pun pe hârtie şi, poate şi prin ceea ce scriu eu, va fi mai bine.
P.S. Şi, oricâte adevăruri am împrumutat cuvântului, cârtitorii au avut câte ceva de zis. Nu mă cunosc în realitate, dar ei ştiu totul despre mine. Nu m-au judecat, dar m-au condamnat. Nu m-au citit, dar m-au criticat. Mereu în lipsă, mereu într-o aşa-zisă contumacie. Când vor avea curajul să mă citeze la dreapta lor judecată?
Mi se va da oare destul timp să le şi spun tot ceea ce am de spus?

luni, 6 noiembrie 2006

Punctul unui semn

Mereu rămân surprins de un cuvânt,
Când vântur timp şi caut spre hotare
Ce mi se-arată să mă ştiu înfrânt,
Ca punctul unui semn de întrebare.

Mereu mă întristez, nepriceput,
Când văd colacii bărcii de salvare
Ce mi se dau să nu mă ştiu căzut,
Ca punctul unui semn de exclamare.

Mereu adorm cuprins de îndoieli,
Când pun accent pe ziua următoare
Ce-mi dă mereu fiori şi bănuieli,
Prin punctul ce se vrea continuare.

Mereu privesc şi-ncerc să înţeleg,
Când simt că toate vor o amânare
Crezând că n-am să pot să mai dezleg
Misterul unui punct ce rost nu-şi are.

Doar lacrima mai ştie ce mă doare
Când viaţa pune punctul la-ntâmplare.

miercuri, 1 noiembrie 2006

Protest

Protestez în modul cel mai dur
La atâta nedreptate gravă!
Unii, când fac dreapta împrejur,
Ne şi cred pe toţi ceilalţi epavă.
(Însă chiar credinţa e bolnavă!)

Protestez, cerîndu-vă iertare
Că am îndrăznit să vin aici,
Şi pleca-voi plin de întristare
Dintr-un furnicar fără furnici.
(Însă plin de suflete prea mici!)