vineri, 27 iulie 2007

Moartea lui Chronos

Parcă mereu se simte o sabie a lui Damocles deasupra capului. Nu am fost eu nici primul nici ultimul ce a resimţit-o. Curios e că ştim că are şi un nume: Chronos. Punându-mi întrebări şi căutând măcar să îmi dau răspunsuri, nu prea am reuşit să dau de adevăratele motive pentru care mereu se intră în criză de timp. Firea umană, e adevărat că mereu e în căutare de nou, îşi complică existenţa cu banalităţi, dar... până la un punct.
Fără să vreau să fiu considerat un îmbuibat, venind pe tapet cu argument ştiinţifice, nu am putut să trec peste o observaţie din anul 1991, în timpul unei prelungi furtuni solare. Eram student, era sesiune. Şi nu era prima. Dar parcă în acea vară timpul era cu mult mai scurt. Pe lângă alte manifestări oarecum comune, caracteristică la toţi era criza de timp… Oare ce făcuse să ne schimbe? De ce înainte şi după această criză nu s-a resimţit, deşi problemele se cam înmulţeau? M-am întrebat atunci dacă nu exista o legătură între timp şi radiaţia fotonică... Dar am rămas doar la acel stadi: de întrebare.
Recent am citit un raport în care exista o informaţie: < După ce a avut o valoare constantă timp de milenii, “rezonanţa Schumann” a Terrei a început să crească, din 1980, de la 7,8 Hz, ajungand la 12 Hz, nivelul de astăzi.> Iar dacă e să “traduc” în sensul lui Chronos, rezultă că dată fiind creşterea frecvenţei vibratorii a Pământului, cele 24 de ore de viaţă ale unei zile sunt… doar 16 ore reale! Să spunem că deocamdată este încă bine şi acceptabil, deşi explică de ce nu mai avem suficient timp, suntem tot mai grăbiţi şi mai obosiţi.
Soarele a cam luat-o razna cu exploziile solare, planetele Galaxiei au luat-o razna, temperaturile au luat-o razna... oamenii, de asemenea, au luat-o razna. Oare chiar intrăm într-o altă etapă şi se arată semnele Apocalipsei?Îşi dau mâna religiile şi ştiinţa spre a dovedi că nimic nu e întâmplător şi că nimic nu e nou sub soare?
Nu prea avem încredere în religii vechi deşi ele au dovedit uneori şi superioritate. Ba ne mai uităm chiorâş şi la creştinism cu tot umanismul pe care, cel puţin în ziceri, încearcă să-l propăvăduiască... dar?... încă un dar...
Şi dacă tot e rămasă în aer o întrebare să mai fie una: deşi extraordinar de exact, calendarul mayas se opreşte în 22 decembrie 12. De ce? Moare timpul?
Poate că deja există mâini ridicate în dreptul tâmplei pentru a face un semn. Ca să nu stea prea mult şi să doară, dau un răspuns grăbit acum: Da! şi mă voi explica mai târziu.
Mai întâi de toate am nişte argument ştiinţifice:
-Alexei Dimitrov, un cercetător rus, a constatat că Luna îşi “fabrică” atmosferă proprie, alcatuită din compuşi ai sodiului, care acum se întinde pe o suprafaţă de 6000 kmp.
-Atmosfera lui Marte creşte rapid şi se crede că ar fi dus la defectarea lui Mars Observer, în 1997.
-Atmosfera Terrei este şi ea în schimbare, în straturile superioare formându-se un nou gaz, care nu exista până acum iar activitatea vulcanică a crescut de 5 ori din 1875 încoace.
-Venus suferă o creştere vizibilă a intensităţii luminoase.
-Câmpul magnetic al lui Jupiter s-a dublat iar între planetă şi unul dintre sateliţi s-a format un tub de radiaţie ionizată, similar descărcării Corona.
-Uranus şi Neptun au suferit recente inversări de poli, îşi măresc câmpul magnetic şi devin tot mai strălucitoare.
-Câmpul magnetic al Soarelui a crescut şi el cu 230% din 1901 încoace.
Deci peste tot explozii de energie. Cum şi Terra este un minuscul corp în univers, nici ea nu poate ieşi din acest joc. Jocul acesta are deja un nume: Centura Fotonică, în care sistemul solar a început de prin ’98 să intre. Terra va păşi în joc, cu toate drepturile în 2012... Parcă acest an era pe buzele mayasilor?...
Şi ce s-ar putea întâmpla?
Orice fiinţă este alcătuită în primul rând din energie. Iar energia este informaţie, şi invers. Corpul material este doar învelişul altor corpuri energetice. Omul se încadrează şi el, fireşte, în organizarea universală. “Animal cu (uneori) raţiune”, fiinţa umană a fost înzestrată cu capacitatea de a avea o paletă largă de trăiri, sentimente, gânduri.
Dovada că acestea sunt energii în stare pură ne este oferită de constatările de-a lungul timpului şi cercetările ştiintifice din ultimile două secole. Trăirile şi sentimentele negative creează energie negativă, nefastă, iar gândurile se pot chiar şi materializa, după cum s-a reuşit în proiectul Montauk. Ca orice energie, sentimentele, trăirile şi gândurile umane au o anumită vibraţie. O energie negativă nu poate avea, evident, decât o vibraţie joasă, pe principiul universal al evoluţiei. Iar vibraţiile scăzute sunt demolatoare.
În Univers, nimic nu este întâmplător iar totul este subordonat unui singur scop: perpetuarea şi evoluţia vieţii. Materia însăşi este înzestrată cu o inexplicabilă capacitate de a crea viaţa! Există legi universale chimice, fizice, astronomice şi chiar juridice. Ele nu sunt însă stricte, pentru că Universul nu este o armată, iar cuvântul de bază este diversitatea. Viaţa trebuie să evolueze prin forţe proprii, fără dirijări cazone, să se confrunte cu cele mai dificile situaţii.
Cine invinge merită să mearga mai departe. Chiar şi războaiele au rolul lor în programul universal. Nu sunt de dorit, în general, dar determină unitatea unei naţii sau a planetei, poate a unei întregi galaxii, şi evoluţia ştiinţifică, aducând o presiune şi o urgentare sporită în acest sens. Tot ele, aduc un examen energetic major, o separare între “buni şi răi”.
Fiindcă totul este energie, nici Universul nu face excepţie de la regulă. Aşa cum el a fost creat prin explozia colosală a unui… atom, tot aşa există surse de energie pozitivă ce alimentează galaxiile iar de la acestea, prin sori, sistemele solare. Aceste energii sunt de frecvenţă foarte înaltă, pentru a putea străbate distanţele imense, pîna la sorii captatori. Intâlnirea cu Centura Fotonică pare să ducă la transformarea omului profeţită de Biblie, la o teribila experienta spirituală.
Deci... conflict energetic: oamenii cu un comportament egoist şi, deci, cu vibraţii scăzute în aura energetică nu vor supravieţui radiaţiei de înaltă frecvenţă existentă în Centura Fotonică. Cu alte cuvinte, va avea loc o mare selecţie naturală pe baza spirituală amintită.
Şi aşa parcă ajungem la cei aleşi... Nu e cazul să mai spun aici, cred, că până la urmă aceasta este esenţa creştinismului. O spun eu, cel care nu a apărat niciodată creştinismul. Dar... -fără să mai pun semnul întrebării- trebuie să dau Cezarului ce-i al lui...
Am spus de mai multe ori că trecem prin Apocalipsa Sufletelor. Un război între oameni, materiallizat eminamente energetic. Bun, ca orice război, nu este, dar face o preselecţie şi o pregătire a celor aleşi. Este precum un vaccin, dar un vaccin cu destulă viaţă. Cei ce se vor imuniza vor putea trece pragul.
Şi dându-mă ca exemplu, fără amănunte suplimentare, pot să declar cu mâna pe inimă că acesta este adevăratul proces. Punerea la încercări... apoi va veni “judecătorul suprem”, va da verdictul şi vor începe execuţiile Armaghedonului. Apocaliptic, incredibil, dar dacă aşa va fi?
Î>n momentul intrării în Centura Fotonică se va produce un amplu proces de rearmonizare, de recalibrare a frecvenţelor propriului corp uman cu cele de referinţă din Univers, ducând la o creştere a celor umane. Este aşa-numita “înălţare”, “ridicare la Cer”, de care vorbesc şi vechile scrieri. Nu doar cele creştine.
“Înălţarea” fiind bruscă şi puternică, cei cu vibraţii joase, negative (răutate, egoism etc.) nu vor rezista transformării.
Frecvenţele genomului uman şi ale ADN-ului sunt foarte înalte, vibraţiile foarte fine. Sunt în fapt lumina, ceea ce explică realismul vizibilităţii aurei la zei, sfinţi... Dr. Berrende Fox a constatat că, de 20 de ani, oamenii au început să se schimbe la nivel celular iar unii chiar şi-au dezvoltat noi lanţuri în structura ADN-ului, fapt observat prin teste de sânge. Apoi a mai apărut ceva interesant: “clonarea” părinţilor în urmaşi, inexplicabilă (încă) genetic.
Ce se va întâmpla cu bătrânul Chronos? Ce se va întâmpla în momentul intrării în Centura Fotonică, în 2012 sau în alt an, este pur şi simplu de neînchipuit: întreaga planetă, inclusiv omenirea, va trece într-o altă dimensiune! Mai concret: 24 de ore vor fi… 0 (zero) ore efective, deci timpul terestru nu va mai exista! (Limita unui şir (aici valoarea foarte mare a frecvenţei) ce tinde spre infinit este zero). Mi se va spune că nu este exact zero, însă totul are o limită minimă în acest univers infinit, astfel că nesemnificativa valoare a timpului nu îşi găseşte însemnătate. Atât şi nu dezvolt teoria...). Iar pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură, în acel “Punct Zero” se vor inversa şi Polii Magnetici ai Pământului. Deci... “regele” Chronos va muri. “Le roi est mort!”. Dar altceva îi va lua locul “Vive le roi!”. Poate o regină, numită Armonie sau, de ce nu, Iubire...
Ce se va întâmpla “după”?
-intuiţia şi capacităţile paranormale se dezvoltă mai repede; se vor înmulţi telepaţii;
-folosirea unei părţi mai mari din creier, peste 10-15% cât în prezent;
-toate bolile incurabile vor dispărea, inclusiv SIDA şi cancerul (ADN!)
-corpul fizic va începe să se schimbe şi probabil totul va fi transparent în aură!
-mult mai multe, care or să fie cunoscute atunci!!
Am găsit curajul de a aşterne aceste rânduri nu pentru a fi o poveste. Spun asta şi risc să fiu catalogat. Nici ca să mă împopoţonez cu o aură de clarvăzător. Pentru că nu sunt nici povestitor, nici Mafalda să le ştiu pe toate şi nici prooroc. Am scris ceea ce percep eu, cu bagajul meu de cunoştinţe, cu trăirile mele, cu simţurile mele.
Iar dacă e să mai spun ceva, aş spune, repetând poate a nu ştiu câta oară cuvintele celor trecuţi prin viaţă, cuvinte venind din vechime: ”Iubeşte-ţi aproapele”. Reînvăţaţi ce înseamnă a iubi. Nu priviţi de sus, nu priviţi peste umăr. Şi nu uitaţi ideea cu dansul ursului: azi la mine, mâine la tine.
Să fim mai drepţi, să fim mai buni. Şi să iubim…
Hai să regăsim din nou puterea
De-a da morţii un atac sublim,
Să uităm şi răul şi durerea
Să-nvăţăm, din nou, să ne iubim.

joi, 26 iulie 2007

Sens de iubire

Eu te iubesc, în felul meu, tăcut,
Privind lumina zorilor de zi
Ce vor la viaţă iar a mă trezi
Spre a uita că ieri e doar trecut.

Zăresc o umbră-a cerului senin
Şi-n gând îmi eşti un vis mereu,
Eu, omul fără Dumnezeu,
În faţa ta azi vin să mă închin.

Vor trece zile şi-am să simt că iar
Pe drumul vieţii sunt alergător,
Să te sărut mi-e astăzi iarăşi dor
Şi încă-o filă rup din calendar.

Mai e puţin şi vom privi în doi
Un orizont ce ieri părea închis,
Şi, poate, ca un ultim compromis
Vor înţelege toţi că suntem “noi”...

Şi, învăţând că totul e real,
Vei da de ştire fapt împlinitor,
Mă vei renaşte tu, să nu mai mor,
Că între noi e doar un semn: egal.

Te voi iubi, în felul meu, tăcut,
Privind mereu un cer înseninat...
Acum ştiind ce-n viaţă ne-a legat
Vom retrăi chiar şi acel trecut...

duminică, 22 iulie 2007

Nedăruire

N-am nici o noapte-n plus în magazie,
În minus am ieşit la inventar,
Sau... poate-i rătăcită şi târzie,
De-o regăsesc ţi-o dau că-i în zadar.

N-am nici o oră-n plus de data asta,
Paradoxal, am un orar precis,
Pe capul meu iar a căzut năpasta
Şi plec spre viaţa mea mai indecis...

Nici lipsa n-o mai simt şi mă amuză
Că-s surdo-mut şi nu îţi pot vorbi,
Doar adevăru-i cea mai bună scuză
Când focul e doar scumul dintr-o zi.

N-am să te iert, să nu îţi ceri iertare,
Nu-s acrobat de circ, sunt om real
Şi azi, când viaţa mea e-n sărbătoare
Priveşte marea... eu plutesc pe val...

joi, 19 iulie 2007

Clipa de drum

Totuşi eu ştiu că o să vină
O clipă-n care n-ai să-mi pleci,
Când vom fi noi ca o lumină
Pe vadul marilor poteci.

Acolo muntele se-aruncă
În ape pline de avânt...
Voi da spre ceruri o poruncă
Să fim noi doi... un cuplu sfânt.

S-avem însemn de creste-nalte
Şi gând spre tot ce va veni,
Când or să vină să ne-asalte
Speranţe ce ne vor "a fi"...

Şi va veni mereu o noapte
Şi-am să te ţin până în zori
Să te mângâi, să-ţi spun în şoapte
Că cerul este plin de nori.

Să te privesc ca pe-o mireasă
A sufletului meu stingher,
Să simţi că de nimic nu-ţi pasă
Când dimineţilor te cer.

Să mă hrănesc cu-a ta privire
Să mă îmbeţi cu un cuvânt,
Să-ţi jur, pe viaţa mea, iubire
Eu, cel mai trist de pe Pământ.

luni, 16 iulie 2007

Semn de nume

Simt din nou că viaţa e un vis...
Am văzut că soarele răsare,
Mi-ai deschis un drum spre paradis,
Am ucis un semn de întrebare.

Am pus vorba noastră ca accent,
Nopţile ne-au readus la viaţă,
Sunt perpetuu un adolescent
Izbăvit de copcile de gheaţă.

Ştii şi tu că viaţa e un vis...
Şi mereu eşti rază de speranţă
Ne-am sortit un loc în paradis,
Regăsind reala cuntezanţă.

Am pus fapta noastră ca accent,
Hotărând să reclădim o lume,
Să trăim tot timpul în prezent,
Să simţim că-avem acelaşi nume.

duminică, 15 iulie 2007

Destin de lacrimi

Eu nu îmi mai aduc nimic aminte
Şi totu-mi pare că-i aşa real,
Destinul meu e scris în trei cuvinte
Ca un abuz de lacrimi ideal.

Din prima clipă am uitat de toate,
Simţeam că cerul cade în abis,
Aşa cum ştiu că totuşi se mai poate
Să fim noi doi un colţ de paradis.

Când vânturi bat şi drumuri se înfundă,
Te chem stingher şi caut pasul tău,
O lacrimă de soare mă inundă
Şi nu mai ştiu ce-i bine şi ce-i rău.

Trăiesc în tot ce viaţa-mi pune-n faţă:
Războaie, drame, vorbe de scandal.
Destinul meu, adus de-un val de ceaţă,
E un însemn de lacrimi, ideal.

În toiul luptei caut spre lumină
Şi-mi dă puteri o stea ce-a răsărit,
O lacrimă îmi spune că-s de vină,
Dar ăsta sunt. Vreau şi un fruct oprit.

Nu am hotar când marginea de lume
Îmi pune-n cale sensul interzis,
În trei cuvinte cândva mi-a dat nume,
Să pot da viaţă ultimului vis.

Şi uit mereu şi nu-mi aduc aminte,
Şi rostuiesc o soartă din cuvinte.

miercuri, 11 iulie 2007

Manifest împotriva mea

Călugăriţi-mă în cea mai mare taină,
Când soarele străluce-nspre apus
Şi înveliţi-mă într-a tăcerii haină
Să nu mai auziţi ce am de spus.

Puneţi-mă mereu în zona interzisă
Când vă e clar că sunt de pus la zid,
Nu tac şi nu îmi vreau nici vorba compromisă
De vreun ţel ascuns sau doar servid.

Sau omorâţi-mă de ştiţi că e mai bine
La ceas târziu când luna intră-n nori,
Dar să păstraţi ceea ce azi îmi aparţine
Să vreţi să fiţi mai liniştiţi în zori.

marți, 10 iulie 2007

Paradoxalul sens

Paradoxal, când alţii vor să moară,
Obişnuiţi c-un trai de zi cu zi,
Eu regăsesc, acum, a doua oară,
Puterea şi dorinţa de-a trăi.

În clandestinul nopţii care trece,
Bat pragul absolutului comun,
Şi, fără să mă-mbăt cu apă rece,
Din vânturile vieţii mă adun.

Iar dacă toate merg spre totdeauna,
Între un plus şi-un minus infinit,
Zorii de zi au împletit cununa
Speranţei de înalt nebiruit.

Când încă toţi se miră că se poate
Să redevin mereu adolescent,
Eu regăsesc, acum, un drum în toate
Şi dau alt sens realului prezent.

În labirintul zilelor de mâine
Aduc şi întristarea din trecut,
Pun preţ egal între un colţ de pâine
Şi-acest elan spre ţel necunoscut.

Iar dacă somnul nopţii mi se duce
În umbra remanentă din priviri,
Îmi port cu grijă, singur, a mea cruce,
Spre orizontul ultimei zidiri.

Paradoxal, cu sens de legământ,
Eu las amprenta mea unui cuvânt.

sâmbătă, 7 iulie 2007

Rost întru noroc

Se simte că-i furtună peste tot
Şi valul trece iarăşi peste mal,
Se rupe-n două-al lumii piedestal
Tocit de al căldurilor complot.

Un uragan al timpului trecut
Face ravagii mari în calendar,
Şi toţi se zbat acum, dar în zadar,
Se pierde totul în necunoscut.

Teroarea clipei urcă mult prea mult,
Victimizând al zilelor hotar,
Şi doar speranţa gândului hoinar
Rezistă într-al nopţilor tumult.

Chiar zborul prin furtunile de foc
Aduce-n plâns întregul lumii vis,
Înnobilând al lumii compromis
Cu un blestem de rost întru noroc.

marți, 3 iulie 2007

Dialog cu sufletul

Pun iar pariu şi viaţa mea în joc,
Că, vreau-nu vreau, opri-voi timpu-n loc
Şi am să fiu acelaşi orişicând,
Ca să îmi fii mereu, mereu în gând...

Călătoresc spre pasul ce va fi,
Spre adevărul fiecărei zi,
Pun pasul meu alături de-al tău pas
Şi încă ştiu cât timp a mai rămas...

În dialog cu sufletul rămân,
Să mă mai cred al gândului stăpân,
Dar îmi şopteşte soarele-n apus
Că nu am spus tot ce aveam de spus...

Dar oare n-am rostit ce-n nopţi gândesc
Temându-mă să-ţi spun că te iubesc?
Credeam că ştii că nu mai cred că-s eu,
Mă tot trezesc cu tine-n gândul meu...

Am fost cândva torent prea trecător,
Azi am rămas să caut un izvor.
În curgerea în care trec firesc,
Izvor îmi eşti - Izvorul meu lumesc.

De-mi eşti alături, n-am să pot să fiu
O frunză-n vânt, pierdută în pustiu,
Şi nu mi-aş mai dori să plec deloc,
Tu îmi eşti apă, cum îmi eşti şi foc.

Dar am curaj în ochi să te privesc,
Fără de teamă să te regăsesc,
Şi să-mi pun clipa strajă la hotar
Şi să te vreau al şoaptei mele dar...

Privit-am într-o seară-ntâmplător,
La ceasul când credeam că iarăşi mor,
Şi am văzut un cer înseninat
Şi mi-am adus aminte ce-am uitat.

Şi trebuie să uit că am căzut,
Că mi-a fost greu, că multe m-au durut,
Voi trece mai uşor peste ce-a fost
Şi vom putea s-avem, în doi, un rost.

Aşa va fi, chiar dacă-i nefiresc,
Vei fi a mea, când zorii se ivesc,
Voi fi al tău. O noaptea de-nceput
Şi ai să ştii de-atunci ce mult te-am vrut.