Acum 24 de ani, în Iunie 1982 plecam pe un drum hărăzit de necesitatea împlinirii. Era momentul încheierii unei fireşti perioade existenţiale. Pasul necesar trecerii pragului (admiterea la liceu) – un pas ce în acel an era necesar a fi talia săritorilor cu prăjina – m-a propulsat pe orbita celor care nu aveau voie la întoarcere. Aveam de ales astfel doar drumul înainte.
Cum viaţa e o înşiruire de întâmplări şi coincidenţe, coincidenţa a fost ca noi, cei care în 1982 păşeam ca elevi ai clasei a IX-a la Liceul de matematică-fizică “Traian” să începem un nou ciclu al vieţii noastre la 100 de ani de când se hotărâse înfiinţarea acestei cetăţi a ştiinţei, făuritoare de oameni cărora li s-a recunoscut emblema de personalitate.
Furcile caudine ale obligatoriului spirit al <Liceului „Traian”> ne-au triat în mod continuu şi nepărtinitor. La doi ani de la acea „mare trecere” ne-au trecut încă odată prin sită. Am rămas mai puţini, într-o firească şi necesară luptă pe acel drum ce ne-am impus. Şi am reuşit să parcurgem şi acel drum, împletind viaţa de elevi cu trăirile de adolescenţi. Şi ne-au unit întâmplări, bucurii, fireşti descumpăniri, rătăciri, complicităţi, urcuşuri şi coborâşuri pe ale noastre continue cărări ce au
împletit drumul devenirii.
1986, Iunie a adus clipa de împlinire şi de răscruce. Din acel moment drumul se vroia pecetluit doar de vrerea proprie. Şi, de aici înainte a fost mai uşor pentru unii, mai greu pentru alţii, mai lung sau mai scurt, dar, peste ani, pentru aproape toţi, suma a fost pozitivă.
Am redevenit de multe ori în vremurile acelea, regăsindu-mă acel ce am fost. Mi-am căutat schimbările pe care cei ce atunci mă ştiau spuneau că sunt minore sau că nu există. Şi, pentru că le dau dreptate, am readus către cei de azi gândurile acelor vremuri. Şi ale acelor idealuri. Pentru că aşa a fost să fie. Până acum fireşti sau nefireşti oprelişti au făcut ca aceste file de Paşaport ale devenirii să nu poată fi luminate decât de difuza lumină a sertarului. Iar dacă tot a fost să fie aşa am şi eu partea mea de vină. Cei ce ştiu povestea să o spună. Cei ce nu o ştiu, să nu o inventeze. Eu nu o voi spune!
Şi astfel aşa mă puteţi descoperi pe mine, cel care am fost şi sunt. De fapt acesta sunt eu. Un om ce a trecut prin timp, purtând urmele acelor timpuri. Şi, poate, că a şi lăsat urme în treceri. Poate am fost cuprins de deznădejdea idealurilor pierdute după acel Decembrie 1989 în care m-am implicat suficient încât să-mi pot permite să nu accept, de nici o parte, minciuna. Şi poate de aceea, sau ca o premieră, în 24.12.1989 am preferat să rămân în lumea celor mulţi. Şi tot de accea am preferat ca dovezile despre mine –cel din acele zile– să ţină companie, în sertar, “gândurilor” ce se vor derula în continuare. Acum au rămas singure Şi tot aşa or să rămână.
Prin ceea ce sunt, prin ceea ce fac, prin gând sau prin reacţii, e posibil să fiu văzut ca un om controversat. Şi poate că acesta e o realitate. Unii mi-au judecat contradicţiile pozitiv, alţii, într-o normalitate a echilibrului le-au pus spre negativ. Şi toate acestea mă definesc pe mine, un om în această mulţime de anonomi.
Poate, despărţindu-mă de un comportament care defineşte deja o modă – şi referire fac la “plimbarea la Biserică de dragul imaginii” ca şi de o
neînţeleasă convertire la credinţă a celor care erau străjerii ateismului – am lăsat loc de interpretare şi am generat şi mai multe controverse. Şi astfel m-am situat, a nu ştiu câta oară, “împotriva tuturor”. Dar eu, faţă de mulţi alţii, am făcut acest pas în suficientă cunoştinţă de cauză. Iar explicaţiile mele sunt simple: în primul rând ca unul ce încearcă să dea explicaţii fenomenologiei naturale – prin prisma faptului că am absolvit Facultatea de Fizică – şi în al doilea rând am avut curajul şi îndrăzneala să trec mai departe de spusele oamenilor în sutană – preoţii – şi să încerc să dezleg tainele şi tăinuirile credinţei, în primul rând creştine. Şi cum firul drumului s-a cam întors şi că-tre cei pe care noi îi blamăm ca păgâni, am considerat ca fiind absolut necesară delimitarea. Mai mult decât atât, instituţia numită Biserică se face de toate vinovate. Instituţia şi oamenii care o slujesc şi mai ales cei care se fac a o sluji. Mă plec adânc în faţa sfinţiei şi clarviziunii strategice lui Daniil Sihastru, a demnităţii lui Constantin Brâncoveanu, a celor care, cu Dumnezeu în suflet, s-au jertfit pentru credinţă, neam şi pământ. Dar nu pot accepta pe cel care, cu Biblia sau crucea în mână, se bucură de durerea altora. Nu voi accepta plecăciunea acestora în faţa mai-marilor vremii, batjocorirea şi chiar uciderea unor oameni în numele unei credinţe.
De ce oare au existat cruciaţii? De ce s-au înfiinţat biserici nefireşti, de un alt rit, dar subordonate unei alte cârmuiri? De ce a existat războiul din Iugoslavia? De ce impunem democraţii cu bombe aruncate din înaltul cerului şi cu tancuri răscolind pământurile sfinte ale altora?De ce s-a impus şi de ce am acceptat uciderea unui conducător într-o zi considerată sfântă? De ce încă mai mor oameni într-o procesiune de exorcizare?
Acesta sunt eu. Rebel şi împotriva curentului. Mereu întrebător. Cu mine, cu alţii, cu tot ce se întâmplă. Şi mereu în căutarea răspunsului. Şi aşa voi încerca să fiu mereu. Cameleonul e poate frumos. Dar omul-cameleon nu cred că poate avea o astfel de etichetă. Acea etichetă derivă din comportament, care, neaoş, româneşte, se numeşte curvărăsie. Iar eu nu vreau legată de numele meu acea etichetă. Niciodată!....
S-au
mai schimbat vremurile, s-au mai schimbat oamenii. Însă, cum toate sunt făcute să dureze, atunci când nu sunt menite a face bine, năravurile rămân. Iar comportamentele oamenilor au luat-o parcă razna. Toţi acuzatorii se transformă în judecători. Apărătorii nu mai au dreptul la cuvânt. Dreptul la apărare este doar teoretic. Verdictele sunt cunoscute înainte de judecată...
