Şi mîine încă-o zi va fi să vină,
Şi număra-voi vieţii încă-o zi,
Speranţă de izbîndă şi lumină
Din ziua ce-n trecut va izbucni.
Iar dacă valul moare, încă unul
Prin lume va veni să-i fie-n loc,
Ca primul val să fie pururi drumul
Acelui val ce se va stinge-n foc.
Şi pe deasupra nopţilor mai umblă
Înalt de frumuseţi şi dimineţi,
Chiar moartea veşniciei e o umbră
Şi-un dubios exil al altor vieţi.
Din clipele ce timpuri au trecute,
Aceleaşi clipe eu le regăsesc,
Şi între întîmplări nepetrecute,
Etern, de voi muri, eu dăinuiesc.
Adaug la o zi care va trece
O zi ce după sine va veni,
Iar dacă şi izvoarele-or să sece,
Alte izvoare ape-or primeni.
Iar dacă eu voi piere fără urmă,
O urmă va veni pe urma mea,
Şi toată amintirea mea o scurmă
Lumina care-n veci rămîne stea.
Şi e trist şi-atît de bine,
Eu port gîndul de la sine,
Eu port gîndul pentru mine,
Şi e trist şi-atît de bine.
Ca pe-o utopie-nsîngerată
Te mai cat şi vreau să te mai am,
Cînd plutesc pe aripi de săgeată
Cu iluzii şi noroc infam.
Printre tot ce-n noapte iluzoriu
Se aşterne peste tot ce am,
Mă declar prăpădul provizoriu
Cu iluzii şi noroc infam.
Prin întunecatele dezastre
Împărţite pentru doi la doi,
Peste depărtări şi peste astre
Eu voi fi tîrziul tău apoi.
Dintr-o emisferă fără suflet
A îndepărtării dintre noi,
Mai revin cu pasul fără umblet,
Ca să fiu tîrziul tău apoi.
Caut clipe, caut disperare,
Regi ai munţilor ascunşi în nori,
Delirînd eterna murmurare
Peste dimineţi strivite-n zori.
Amanet pe vorbă şi pe faptă,
Peste gînd şi peste sărbători,
Rostuind a lumii vechea şoaptă
Peste dimineţi strivite-n zori.
Intrigant cu toate, cu-nceputuri,
Nu mai pot nicicum să te mai am,
Şi mă regăsesc printre rebuturi
Doar cu gînd şi cu noroc infam.
Şi cătînd mereu printre confuzii,
Nu mai ştiu nici eu ce căutam,
Însă rătăcesc hrănind iluzii
Doar cu gînd şi cu noroc infam.
Exist ca o taină cu gîndul,
Amprenta îmi e semnătura,
Iar palma aceasta-i măsura
Ce-n două împarte tot rîndul.
Prin vorba din visele tale
Alerg ca un trup de furnică,
Şi-atît mi-e de rău şi de frică
Dar tot te aştept pe-a ta cale.
Pătînd sinonime cuvinte
Pun bază pe ultima şoaptă,
Ca totuşi în ultima faptă
Să plec înapoi şi-nainte.
Ferit, peste-o soartă cumplită,
Un gînd răstignit mă răpune,
În era credinţei, să sune
Ca zvîcnet şi dor de ispită.
Atît cît acum îmi e sete
Mai multe izvoare şiroaie,
Dar beau numai apă de ploaie,
Şi mîngîi doar vagi siluete.
A vifor cu rang de văpaie
Se zbuciumă-n toate infernal,
Iar noapte îmi este însemnul
Şi alte izvoare şiroaie.
De-acum am stindardele rupte,
Şi pragul de noapte îmi cere
Fundalul eternelor ere:
Doar văi cu prăpăstii abrupte.
În zi şi în noapte mi-e sete,
Şi-i mîl, numai mîl în izvoare,
Şi plouă. Şi ploaia mă doare,
Doar umbrele trec, incomplete.
Apoi, de ce? De ce nu plîng?
De ce nu rîd şi nu-s mişcat
De tot ce e adevărat
Şi doar durerile le strîng?
De ce ca Sfinxul în tăceri
Mi-arunc privirea către cer,
Cătînd înaltului mister
Apus şi mort fără dureri?
De ce? De ce nu pot să plîng
Şi n-am nici gînd, nici fericiri,
Nici împliniri şi nici iubiri,
De ce în minte-atîtea strîng?
Aşa, cu fruntea aplecată
Îmi cînt eterna rugăciune,
Şi mă închin cu sfiiciune
Spunînd în taină: “Niciodată”!
Dar dacă n-am nici cui le zice,
Le strîng pe coala de hîrtie,
Şi-apoi le-aş da cu dărnicie
De cineva ar fi ferice.
Dar nimeni nu se-ntreabă vreodată
De am privirea-n somn însîngerată
Cînd mă semnez cu vocea mea uitată
Spunînd, mereu şi veşnic,“Niciodată”!
Iar tic-tac şi iar tic-tac,
Simt că totuşi trece ora,
Cîntă lebede pe lac
Şi în ochii tuturora
Ceasurile bat... tic-tac!
Sub eterne rezoluţii,
Frigul a cuprins înaltul;
Straniu mers prin involuţii:
Apa, cerul şi uscatul.
Numai ceasul e-n discuţii.
Ceasurile bat, tic-tac,
Lîngă tîmpla mea-n neştire.
Lîngă patu-n care zac
E şi-o tristă împlinire:
Toate păsările tac.
Umblă peste jocul sorţii
Un blazon de ritm funebru,
Lîngă mine stau cu toţii.
Îmbrăcaţi cu pas de negru,
Ţintuiţi de lemnul porţii.
Iarăşi gongul bate ora
Într-un timp ce s-a oprit
Chiar în ochii tuturora.
Şi prin tot ce-am împlinit
Străluceşte aurora.
Tac şi tic şi tic şi tac
Cîntă şi privighetoarea
Şi o lebădă pe lac
Îşi anină sărbătoarea
Chiar de patu-n care zac.
Tac şi tic şi tic şi tac.
Retras în grota mea sinistră,
etern presat de gînduri mari,
Sfărmat în falduri şi cornişe,
rămîn pustiu printre gheţari.
M-afund în sfera glaciară,
mă prinde-n veşnicia ei,
Rămîn de-a pururi exilatul,
exil îmi e groapa cu lei.
Retras în lumea sechestrată
mereu mă duc spre înapoi,
Punînd ca semn de încheiere
destinul împărţit la doi.
Mă-nchin în sfera mea perfectă
păstrînd oceanul îngheţat,
Sînt mîndru doar de şoapta spusă
şi mă las veşnic exilat.
M-acceptă tainic astă lume
cu tot accentul meu de ieri,
Dar nu mă-nchin către minciună,
voi pune gîndu-mi barieri.
Rămîn în sfera glaciară,
rămîn etern teribil vis,
Însingurat cu tot cu viaţă,
ca un zadarnic compromis.
O lume rece ce scînteie
o văd cu ochii mei, orbind,
Dar orice-aş spune şi aş face,
mă regăsesc, în gol privind.
Degeaba fac o faptă bună,
eu tot altfel sînt înţeles,
Şi viaţa mea, deja uitată
e un exil mereu cu sens.
(la Întunericul precar)
De ai să caţi în vorbe suprema mea credinţă,
Îţi mîngîie privirea în lacrima durerii,
Motivul, peste toate, e-nvinsa suferinţă
Ce-am căutat-o-n taină în patima tăcerii.
Şi ca o tristă undă a faptelor trecute,
Pe sufletul ca piatra o piatră mai apasă,
Şi drumu-i totdeauna prin locuri nebătute
Ca lumea să nu ştie de am sau nu o casă.
Îţi oglindeşte ochii şi cată în privire
Motivul împlinirii ce l-am purtat în gînduri,
Cu rangul de albină l-am scris ca amintire,
Prin toate ce-or să fie l-am pus în aste rînduri.
În toate ale mele mă cheamă cu tristeţe,
Şi bucurii şi şoapte, pentru trecut, deodată,
Chiar apa răstignită de bucurii semeţe,
Şi toate plîng în mine, acum ori niciodată.
Prin timp pierdut
Văd doar trecut,
Şi ochii ni-i inundă, iarăşi, ploi.
Prin împliniri
Şi amintiri
Se vor sfîrşi poveştile în doi.
Ne mai minţim,
Ne mai iubim,
Ne mai iertăm sub norii luminoşi.
Şi-n tot cu tot
E doar complot,
Vom fi, prin veşnicie, mai frumoşi.
Îmi pare rău
Căci gîndul tău
S-a dezbinat treptat din doi în doi.
Şi tot privesc
Ce nimeresc
Şi văd că totuşi din senin cad ploi.
Un vechi cuvînt,
Atît de sfînt,
Ne-a zbuciumat prin tot ce-am împlinit.
Te rog mereu,
Pe Dumnezeu,
Cît încă vreau să jur ca te-am iubit.
Dar am un drum
Prin nori de fum,
Chiar îmi spuneai că sunt înfumurat.
Acum greşesc
Şi pedepsesc
Ce-a fost şi ce n-a fost adevărat.
Dar prea a fost adevărat
Ca să îţi spun că te-am uitat.
Prin cîte vesel spun că sunt,
Eu cel mai trist rămîn prin cînt.
Iar vorba plînge de durere,
“Adio” sau “La revedere”?
Gîndul tău păstrează
Noaptea din adîncuri,
Şi mereu veghează
Ale nopţii cînturi.
Fericind anume
Nopţile pierdute,
Plînge astă lume
Zări necunoscute.
Bătălii de stele,
Noaptea cată noapte,
Ochii, printre ele,
Ale tale şoapte.
Noaptea blestemată
E un gînd sihastru,
Zboară şi te-arată
Cerului albastru.
Clipă de-amnezie,
Gînd de primăvară,
Scrie, scrie, scrie
Ce mi-ai spus aseară.
Lasă-te purtată
Peste toate-a mele,
Şoapta zbuciumată
Urcă înspre stele.
Te zăresc mîndrie
Pe trecut funebru,
Nimeni nu mă ştie,
Sufletul mi-e negru.
Tot apoi, cu toate
Încă noaptea cheamă,
Tot ce nu se poate
Se retrage-n teamă.
