Mi-ai fost gând şi şoaptă, mi-ai fost floare,
cea mai dragă lacrimă de soare.
Azi, când plec prin viaţă la-ntâmplare,
caut ţărmul valului, pe mare,
obsedând un semn de întrebare.
Mi-ai dat aripi şi mi-ai dat culoare,
însemnând o lacrimă de soare.
Azi, când totul trece la-ntâmplare,
caut drumul ce îmi e chemare,
înrobit de semne de-ntrebare.
Mi-ai fost totul! Nici nu ştii cât doare...
Nu mai eşti tu lacrimă de soare?
Viaţa mea-i un val strivit, se pare,
drumul e mereu la întâmplare
şi-s ucis de semne de-ntrebare.
Plouă trist, mărunt. Totu-i pustiu,
Cerul e un haos plumburiu,
Umbrele se sting prea nefiresc,
Eu prin ploaia nopţii rătăcesc.
Vântul mai adună uneori
Liniştea uitaţilor fiori,
Frunzele să moară se grăbesc,
Eu le calc şi uit... doar rătăcesc.
Cerului, de zi, îi e iar dor,
Plouă peste frunzele ce mor,
Umbrele fac umbre. E firesc
Să-mi pierd urma şi să rătăcesc.
Hai, vino, hai, în margine de lume,
Să fim noi doi un val de neoprit,
Predestinaţi de un însemn anume,
Suntem un început de infinit.
Prin nori de foc remodelăm destine,
Când pragul nopţii cade istovit,
Suntem mereu speranţa de mai bine
Şi suntem drum mereu spre infinit.
În zorii zilei ne găsim în toate,
Şi o să fim realul izbândit,
Şi toţi vor înţelege că se mai poate
S-avem, în doi, un drum spre infinit.
Fiului meu, Mihai-Daniel
Dă-mi mâna ta, copil cu chip senin,
Descătuşează forţe nevăzute,
Îndepărtează-mi norii ce revin
Purtându-mă spre praguri absolute.
Dă-mi mâna ta şi redeschide-mi drum
prin vorbe sfinte, spuse-n prag de seară,
Că iarăşi pot remodela acum
Un adevăr ce nu mai vrea să moară.
Dă-mi mâna ta, copil cu gând curat,
Îmi schimbă iarăşi noaptea-n dimineaţă,
Şi-ai să-nţelegi, mereu, cu-adevărat
Că pentru tine eu revin la viaţă.
Dă-mi mâna ta şi lasă-mă să-ţi spun
Ce-a fost, ce este, ce va fi cu mine,
Cât pot pecetea lacrimei s-o pun
În gândul ce mă-ndeamnă către tine.
Dă-mi mâna ta! E noaptea iar senină,
Eu vreau, în viaţa mea, numai lumină.
Încă mă-ntreb de ce nu folosesc
unda de foc, ce pot oricând stârni,
să am orice şi tot ce îmi doresc
eu cel ce pot chiar muntele urni?
Încă mă-ntreb de ce nu mă grăbesc
să pun în umbră tot ce am în drum,
şi pe deasupra lor să tot păşesc
eu care pot preface piatra-n scrum?
Încă mă-ntreb de ce nu îndrăznesc
să pun accentul doar pe ce voi fi,
şi-n cumpănă nu stau când dăruiesc,
deşi cu gândul pot orice strivi?
Încă mă-ntreb, deşi am un răspuns...
Iubesc, şi asta mie mi-e de-ajuns.
La început de toamnă ard cu totul:
Şi eu, şi cerul, şi pădurea toată,
Şi se înalţă-n ceruri şi norocul
Ce mi-a surâs cândva... şi doar odată.
Cuvântul spală visul într-un urlet,
Întunecând speranţa ce se duce,
Ce mai rămâne? Pasul meu de umblet
Şi un îndemn nerăstignit pe cruce:
E încă toamnă, cât o fi să fie,
Trăiţi-o ca pe-o mare bucurie!
Nu urc pe dealuri, nu cobor în vale,
Sunt anonimul cel mai cunoscut,
Şi plâng şi eu în lacrimile tale,
Privind mereu, în taină, spre trecut.
Nu mă înclin când vântul vieţii bate,
Chiar dacă-n suflet frigul îl resimt,
Şi dau bineţe clipelor uitate
Când deznădejdea lumii o presimt.
Rămân de strajă nopţii-ntunecate,
Descoperind şi-n vis un hohot trist,
Doar adevărul ţipă şi se zbate
Când lumea uită că şi eu exist.
Iar drumul orişiunde mă va duce
Nu-l pot străbate de priviri ascuns,
Nu am odihnă, n-am nici o răscruce,
Sunt eu: şi întrebare, şi răspuns.
...vieţii mele
Poate mai vorbesc şi de noroc,
Poate şi de gânduri clandestine,
Am trecut prin apă şi prin foc,
Şi am reajuns, mereu, la tine...
Toate câte-au fost au şi rămas,
Lacrima ştiu clar că-mi aparţine,
Şi mă-ncumet să mai fac un pas,
Adevărul e, mereu, la tine...
Frig a fost şi uneori prea greu,
M-am strivit de rău ca şi de bine,
Am crezut că totuşi pot fi Eu,
Valul vieţii m-a adus la tine...
