Când te voi fura...

Am să te fur când fi-va întuneric,
Nimeni nu va şti de fapta mea,
Dar, ştii bine, ne va blestema
Cei ce au doar un hotar himeric.

Dacă, totuşi, stau să mă gândesc
E mai bine dis-de-dimineaţă,
Dar, cum frică ştiu că-ţi e de ceaţă,
Toţi vor crede că, de fapt, glumesc.

Poate e mai bine-n miez de zi,
Când e lumea-n mare-ncurcătură,
Şi cam nimeni nu se mai îndură
Din vâltoarea vieţii-a se opri.

Însă în amurg sau pe-nserat
E mai sigur c-ai să mergi cu mine.,
Ştii şi tu că asta se cuvine
Ca să uiţi ce viaţă-ai îndurat.

Dar nu e prea sigur dacă poţi,
Nici cu mine nu ştiu de va ţine.
O să uiţi de toate şi de toţi?
De te fur, o fi mai rău, sau bine?

(re)adaptare

Pseudoscrisoare

Vremea a trecut, e o poveste,
Lumea ştie doar ce mai vrea ea,
Adevărul este şi nu este...
Doar finalul lasă umbră grea.

Încotro priveai, vedeai lumină,
Nu credeai că sunt în faţa ta?
Ce-a urmat ştiam că o să vină,
Oare chiar credeai că n-aş putea?

Raza unei stele n-are umbră,
Nu am vrut s-arăt o altă faţă,
O eclipsă dă lumină sumbră,
Răsăritu-i doar de dimineaţă.

A rămas... şi n-ai ştiut alege
Timpului o cale de-mplinire,
Undeva, eu am ştiut culege
Laurii speranţei de iubire...

Izbăvitoarea ploaie

Plouă parcă într-un mod ciudat,
Plouă peste razele de soare,
Semnul crucii mult prea tare doare,
Tot mai mult în formă-i inversat.

Norii trag de raze-n curmeziş
Şi prefiră lacrimi arzătoare,
Lumea e mereu mai doritoare
De-a-şi simţi privirile-n cruciş.

Ploaia, risipind furtuni de foc,
Pune întrebări hotărâtoare
Şi, când toţi privesc doar către soare,
Defineşte-al umbrelor noroc.

Vântul, poate chiar întâmplător,
Dă speranţă clipei viitoare,
Plăsmuind motive zdrobitoare
Pentru toate visele ce mor.

Plouă totuşi într-un mod ciudat,
Ploaia pare-a fi izbăvitoare,
Agăţând de razele de soare
Întâmplări ce nu s-au întâmplat.

Dar, piezişe, razele de soare,
Plâng prin ploaia purificatoare.

Mereu, iarăşi...

Seara pune iarăşi stăpânire
Peste vadul cerului senin,
Izgonind mereu spre amintire
Importanţa zilelor ce vin.

Hohotul de noapte liniştită
Dă-nţeles de clipe-n unison,
Amintirea-mi e mereu ispită,
Patimă, dorinţă, abandon.

Stelele dau iarăşi relevanţă
Haosului vag şi prea firesc,
Rostuind a lumii cutezanţă
Într-un carusel Dumnezeiesc.

Printre umbre şi însemne sfinte
Uit chiar şi ce mie îmi spuneam,
Vorba-mi e strivită de cuvinte,
Lacrima îţi bate ţie-n geam.

Mâine vom fi iarăşi o pereche
Vom fi noi în ochii tuturor,
Vom fi o poveste totuşi veche,
Însă nu-i nimic întâmplător.

Liniştea ce va urma să vină
Va da vieţii sensul absolut,
Regăsind a nopţilor lumină,
Vom avea şi tot ce n-am avut.

Viaţa pune iarăşi stăpânire
Să găsim un drum spre nemurire.

De-ai fi...

De-ai fi o floare-a câmpului,
Te-aş lua cu tot, cu rădăcină
Şi te-aş ascunde în lumină.

De-ai fi o rază-a soarelui,
M-aş înălţa până la stele
Şi te-aş ascunde printre ele.

De-ai fi o şoaptă-a vântului,
Moară de vânt să fiu aş vrea
Şi te-aş păstra numai a mea.

De-ai fi seninul cerului
În nor de foc m-aş preschimba
S-atrag mereu privirea ta.

De-ai fi izvorul gândului,
Ai fi cu mine viaţa toată
Şi nu te-aş pierde niciodată.

De-ai fi hotarul timpului,
Să-mbătrânesc nu aş putea
Şi-n poarta ta mereu aş sta.

Dar pân’ la urmă ce să fac?
Pe toate cum să le împac?
Eşti totul... Chiar dacă n-ai fi,
Alt orizont nu aş privi.
Mereu te chem, te vreau mereu
Icoană sufletului meu.

Fatala iertare

Astăzi poate chiar îţi este bine,
Ai urzit un scop şi l-ai atins,
Ţi-ai dorit să faci ce vrei din mine,
Bucură-te, dacă vrei, că ai învins.

Umbră, să mai am, nu se mai poate,
Dimineaţa mă târăsc pe brânci...
Doamne... cândva le făceam pe toate,
Nu ştiam că văile-s adânci.

Câte-au fost deodată să se-ntâmple...
Faptelor le caut înţeles,
Iarna m-a atins deja la tâmple...
Unde să mai plec? Am de ales?

Te-ai gândit doar să îţi fie bine,
Ai ştiut să mă loveşti din plin,
Tot ce-am construit e în ruine,
N-am decât spre ceruri să mă-nchin.

Să te ierte Dumnezeu de toate...
Eu mă rog în serile-mi pustii,
Să te-ajute să răzbaţi şi, poate,
Numai fericirea o s-o ştii.

Am greşit şi eu... şi am o vină,
Ştiu că uneori s-a resimţit,
Însă n-am lovit la rădăcină,
Tu însă, prin spate, m-ai lovit.

Crede-mă, nu ştiu ce mă mai doare,
Chiar n-am dreptul să mai spun nimic,
Am crezut că-i ceva nou sub soare,
Azi nici ochii nu mi-i mai ridic.

Aş dori să uiţi că-această viaţă
Mi-e mai scurtă... cred că asta ştii,
Să nu-ţi pese că-ntr-o dimineaţă
Voi pleca spre zările pustii...

Să-ţi doreşti în viaţă pe măsură,
Faptei tale să-i găseşti egal...
Nu cu răzbunare, nu cu ură,
Poţi să îţi atingi un ideal...

Dacă vrei, poţi arăta la lume
Că ai pus un suflet la pământ,
Nu-mi mai pasă chiar de-mi spui pe nume,
Asta sunt acum: o frunză-n vânt.

Dacă însă vrei să-ţi fie bine
Nu trăi minţit şi concesiv,

Caută să fii doar tu, prin tine,
Altora... nu le găsi motiv.

Ai lovit. Şi cred că e mortal,
Însă uită... nu-i aşa fatal...

Redivivus de final

Oh, Doamne, ce sfârşit banal...
Doar eu pe patul de spital...

*******

Mai ştii... ce nume îţi dădeam
Când şi în vis te căutam?
Icoană, lacrimă şi stea...
Mereu, mereu, iubita mea...

Mai ştii... ce gânduri împleteam
Când ploaia ne bătea în geam?
Gândeam că-ntruna va ploua
Şi că de toate vom uita...

Mai ştii... ce-nflăcăraţi eram
Când pradă vieţii ne lăsam?
Lumina peste noi cădea,
Iar noi simţeam că se-nnopta...

Mai ştii... ce nume îmi dădeai
Când numai stelele vedeai?
Şi ceru-ntreg se oglindea
În gândul şi privirea ta...

Mai ştii... ce gânduri mari aveai
Când parcă fără grai erai?
Şi sufletu-ţi mă cuprindea,
Urmând în tine-a mă purta...

Mai ştii... cum plânsul alinai
Când ochii-n palme mi-i luai?
De-aş fi ştiut ce va urma...
Ai ochii plânşi, iubita mea…

*******

Şi sensul unic e real,
Urmează punctul de final...

Rugă de suflet

Cine nu crede adevărul vieţii
Poate trăi minţit şi concesiv,
Uitând mereu că zorii dimineţii
A nopţii poartă-nchid definitiv.

Am pus un pas pe prag şi astfel ştiu:
Orice poveste nouă e tot veche,
Chiar dacă azi nu sunt ce vreau să fiu,
Eu cred mereu în suflete pereche.

Privind spre nori azi regăsesc lumina,
Din fulgerul furtunii mă hrănesc,
Şi fac recurs, recunoscându-mi vina
De-a şti că viaţa trece-n mod firesc.

Ridic privirea, liber, către cer
Şi spun mereu o rugăciune veche,
Ştiu că-s sarac, la bogăţii nu sper,
Dar, Doamne, lasă-mi sufletul pereche.