Timp nu am deloc,
Totul e un joc
Iar eu ard în foc.
Se sfîrşeşte-n mal
Val plîngînd, pe val,
Alburi de voal.
Pravile se zbat
Zborului uitat,
Veşnic zbuciumat.
Focul arde-n lemn,
Umbră de îndemn
Rostuit solemn.
Păsuiri de dor
Trag mereu în zbor
Muchea de topor.
Urmele iau foc
Şi se prind în joc,
Măsluind un troc.
Noi n-avem dreptul să ne mai iubim
Şi n-avem dreptul să ne ştim aproape,
Avem doar timpul să ne pribegim
Pe apele lunatice de noapte.
Noi n-avem dreptul să ne mai cunoaştem
Şi n-avem drept în noi să ne simţim,
Avem numai trecutul să-l străbatem
Prin apele din lacrimi ce privim.
Noi n-avem dreptul să ne dăm nici mîna
Şi n-avem dreptul să ne ştim în gînd,
Avem doar haos să strivim lumina
În ochii ce privesc în gol, arzînd.
Noi n-avem dreptul să ne mai iubim
Şi n-avem dreptul unor orişicine,
Avem doar timpul să ne pribegim,
Ascunşi fiind mereu printre ruine.
lui Amza Pellea
Jos la poalele cetăţii
Pietrele se-adună-ncet;
Toate trec necesităţii
De-a fi semnul de regret.
Cad încet sihastre turle
Şi coloanele se pierd;
Numai vîntul să le urle
Timpului ce îl dezmierd.
Peste milenara-i poartă,
Podul apelor e rupt;
Toate trec deplin în soartă
Şi se zbat pe dedesupt!
Cad încet la poale pietre
Şi se-adună într-un nimb.
Rămînînd o veche zestre
Ca un semn de ultim schimb.
Cîte n-ar fi de n-ai pleca vreodată,
De n-ai rămîne tainic pribegire,
Te-aş căuta pe calea spulberată
A celei vechi, rostite, împlinire.
Te-aş lua din cer
În pas stingher,
Şi m-aş robi,
Şi te-aş iubi.
De n-ai pleca în fiecare clipă
Înlăcrimând chemarea sîngerîndă,
Te-aş aduna pe calea de risipă
A celei vechi, rostite, stea flămîndă.
Te-aş lua din cer
Plin de mister,
Să-mi fii aş fi,
Şi te-aş iubi.
De-ai sta puţin în palma fulgerată
Şi nu mi-ai răstigni voit privirea,
Te-aş aduna pe calea mea uitată
Din tot mai veche, plînsă, amintirea.
Te-aş lua din cer
În pas de ger,
Şi te-aş robi,
Şi m-ai iubi.
Te iau din foc
În zbor, în joc.
Şi te iubesc,
Şi mă găsesc.
Încet, încet, plutesc în ape stele
Şi curg încet, încet şi monoton,
Şi vin încet la ţărmuri să se spele
Fugind apoi, încet, spre Orion.
Încet, încet, se scurg în nemurire
Cu ochi de foc, încet, încet, privind,
Şi vin încet la ţărmuri cu iubire,
Fugind apoi; încet în ţărm pierind.
Încet, încet, umbresc o piatră seacă,
Păşind încet în drumul lor firesc,
Dar pleacă-ncet încetului ce pleacă
Şi-ncet, tîrziu, în cer, se nemuresc.
Azi, tot ce ştii tu despre mine
E doar atît cît îţi convine,
Sub gînd perfid de răzbunare,
Sunt doar un semn de întrebare.
Găsind un rost în rătăcire
Tu arzi mocnind şi-n amintire,
Legînd speranţa tuturora
De-un ceas ce tot încurcă ora.
Prin vis crescînd şi renăscînd,
Eu port acelaşi tainic gînd,
Să mă prefac, să înţeleg,
Şi de trecut să mă tot leg.
Nepăsuit de existenţă,
Am absentat fără frecvenţă,
Şi-am existat în nemişcare,
Prăvalnic, taină călătoare.
Sub haina modei demodate
Credinţe-am strîns nenumărate,
Şi-am înţeles că, din eroare
Am tras cu ochiul către soare.
Şi-am numărat cu pas rebel,
Un el şi-o ea. Perfect drapel.
Şi a rămas doar nu, ori da,
Peste un prag ce va-ngheţa.
Am fost un trăsnet fără moarte
Ducînd lumini spre mai departe,
Dar am rămas fatalitate
Şi dor, mereu, de libertate!
Azi, doar atît ştii despre mine
Şi crezi că totul îţi convine,
Dar totuşi sunt, din întîmplare,
Un mare semn de întrebare.
Pas cu pas se duce,
Altul e răscruce.
Clipa de-mplinire
Plînge în neştire,
Şi răsare iar
Umbră de hoinar.
Şi încet înceată
Vorba-ncătuşată.
Mai rămîne-n urmă,
Umbra ce se curmă:
Rost adolescent
Pus ca un accent.
Nici nu se mai ştie,
Prin copilărie,
Cum încet se duce
Pas cu pas spre cruce,
Şi-i mereu în cer
Umblet de mister.
Pas de pas tîrziu
Vine-ntr-un sicriu.
Ca un paşnic semn
Răstignit în lemn.
