joi, 31 octombrie 1985

Două picături

Îngemănînd trecutul într-o rază
Cu cele două lacrimi pribegite,
Exasperarea doar ne mai păstrează
Pe noi, ca putregaiuri infinite.

Şi-n para focului de lemne arse
Ca două picături de vis, stinghere,
O patimă a cerului se sparse
Şi am rămas striviţi de emisfere.

În urma noastră lunecau pustiuri
Spre taina undelor tot mai fugare,
Iar timpuri sfîşiau în nori tîrziuri
Rănite de-o inversă întîmplare.

Fugeai spre două lacrimi reci şi ude
De-atîtea flăcări stinse în privire,
Şi se plîngea o toamnă că n-aude
Decît de-un prag trecut în amintire.

Plutea pe cer enigma tuturora
Din asprele însemne ale nopţii,
Şi-n miezul clipei se frîngea şi ora
Ca două picături între proporţii.

Şi între libertăţi tot mai abstracte
Din frunzele ucise curgea singe,
Iar mugurii de ceaţă dinspre noapte
Luau, în parte, parte spre a-mi plînge.

Eu doar plîngeam, ori nu, ca orişicine,
Rîzînd de orga vîntului prin ploaie,
Plîngeai destul, destul spre-a-mi aparţine
Simţind cum pribegia mă îndoaie.

Şi a mai fost, îngemănînd trecutul
Cu două lacrimi triste şi-nrobite,
Să ne păstreze-ntregi necunoscutul
Ca pe aceleaşi umbre răstignite.

Un ordin hărăzind o lege-n ape
Se-ntinde neştiut şi pe pămînt,
Doar vulturii mai vin să se adape
Cu aripile arse de avînt.

duminică, 27 octombrie 1985

Unire în munte

Ionelei
Să fim noi doi, în vîrful unui munte,
Să ne-ncălzim la umbra unui foc,
Şi să ne-mbete tragic amănunte
Aduşi de gîndul lumii în mijloc.

S-avem un drum pe negrii colţi de stîncă
Şi ape să ne murmure-mprejur,
Să ne mîngîie unda lor adîncă
Cu picături de cer senin şi pur.

Să fim acolo umbra de pe lună,
Să mîngîiem a lumii depărtări,
Să picure şi fulgere-n furtună
Şi să ne facem drum din întîmplări.

S-avem destinul primelor însemne
Al celor doi ce-ntîii au pornit,
Iubindu-ne la foc firav de lemne
Să trecem pragul fructului oprit.

Să fim noi doi sub norii înălţimii
La umbra pajurei venind spre noi,
În necuprinse clipe a mulţimii
Să ne iubim, sălbatici amîndoi.

Cascadele să tulbure văzduhuri
Şi în ecou să cînte nunta ta,
Să-nchine depărtarea sfinte duhuri,
Colind de dor şi vis de a uita.

Să fim noi doi în vîrful unui munte,
Să ningă peste noi scîntei de cer,
Să ne unească trainic amănunte,
Îngemănaţi în ochi de vis stingher.

luni, 21 octombrie 1985

Privirea inimii

Fruntea ta e azi atît de rece,
Am simţit cu ochii, sărutînd,
Inima ce vrea spre zări să plece
Am văzut-o către cer căzînd.

Inima-mi alunecînd pe ape
Către cer s-ar strecura cîndva,
Cînd veni-vor cerbii să se-adape,
Vor sorbi din amintirea mea.

Toamna are fard de frunze moarte
Peste rugăciune şi blestem,
Toate vin şi toate sînt departe,
Mi-a rămas doar clipa şi mă tem.

Dacă mă mai simţi şi azi aproape,
Îmi îneacă ochii în iubiri,
Am să plec pe-un susur vag de ape
Către noaptea marii împliniri.

Ochii tăi sînt trişti şi poartă lacrimi,
I-am simţit cu vorba mea, trecînd,
Şi-am văzut în cer albastre patimi
Cînd plecam în noapte ca un gînd.

Gura mea de sete-nsîngerată
Se îneacă-n apele de cer,
Noaptea plînge-n ruga disperată
Să-mi rămînă numai în mister.

Dacă poţi să mai priveşti în stele,
Inimii dă-i foc şi iar dă-i foc,
Spulberă iluziile mele
Să rămînă pururi doar un joc.

Şi dă-mi foc şi dă-mi veninul dulce
Din pocalul nopţilor ce-au fost,
Astăzi toamna pleacă să se culce
Într-un alb şi tainic adăpost.

Inima mereu îmi sîngerează,
Tu-mi atinge ochii să-i închid,
Spintecă-mi şi trupul cu o rază,
Eu privirea inimii-mi deschid.

Testament pe umbră

Tristeţe nu mai e şi fiecare
priveşte către cer şi către apă,
Eu sînt în toate doar un oarecare,
atît de trist ca piatra care crapă.

Şi-n urma gîndurilor răstignite
vor fi să fie toate sărbătoare,
Eu mă voi stinge-n tainele cumplite
a umbrii ce în vară dă răcoare.

Şi va urma o vară răstignită
Şi va urma o vară fericită.

Şi va fi umbră şi răcoare
Şi va fi umbra sărbătoare.

duminică, 20 octombrie 1985

Reproş vinovat

Stînd la rădăcina nopţii
sfîrtecat de şoapta palmelor răstignite,
îmi spintecam lacrima ochilor
cu privirile tuturor nevinovaţilor lumii,
ca să pun palmele de foc
deasupra
palmelor de gheaţă
care vor sta deasupra
palmelor de foc
ce ţin în căuşul palmelor lor
palmele arse
şi palmele degerate
ale privirii nevinovaţilor lumii.

Şi doar la rădăcina nopţii
am înţeles că nu doar crimele,
într-un deplin înţeles,
se numesc crime, pentru nevinovaţi.

Numai pentru cei nenevinovaţi
nu se numesc crime.

Ei au un postament de foc,
foc al cerului care lumină
faptele lor nevinovate în vinovăţia lor
deasupra nevinovăţiei nevinovaţilor.

Şi numai pîrîul sîngelui le şterge pe toate.

Şi numai pîrîul lacrimilor le ştie pe toate.

Şi toate se adună la rădăcina nopţii.

Şi toate sînt vinovate de nevinovăţie.

Nervi de toamnă

La dracului! Ce toamnă arsă-n sînge
Ce-nfige sînge şi cuţit în os,
Şi cerul care plînge, plînge, plînge
Cu tot al meu de-a pururea prisos.

Şi frunzele-n arpegiile nopţii
Vibrează-n corzi finalele acorduri,
Şi lacrima în zumzetele morţii
Aşterne noi emoţii peste porturi.

E toamnă sîngerîndă pe cîmpie,
E toamnă înălbită-n munte sus,
Şi dedesupt e omul ce se ştie
Cu mîinile pe crucea lui Iisus.

Şi vîntul care saltă iarăşi valul
Deasupra mării prinse în furtuni,
Şi zbuciumă cu pas de maluri malul
Adulmecat în cer de semiluni.

La dracului! Cu ochiul ei de gîde
Ce sus ridică barda şi-o coboară!
Şi cerul care rîde, rîde, rîde
De tot ce-a fost, de iarnă şi de vară.

E toamnă înnegrită şi pe ape,
E toamnă şi pe stelele ce cad,
Şi dedesupt e omul mai aproape
De cel dintîi şi cel din urmă vad.

joi, 17 octombrie 1985

Plecare firească

Deasupra noastră cerul înnoptează,
Mă mai veghezi cu-n crez îndepărtat,
Sub mîna caldă fruntea se brăzdează,
Şi cerul, iar, de tine-i luminat.

Şi mă întrebi ce gînduri rătăcesc,
Şi te iubesc! O, nu, nu te iubesc!

În plină noapte cerul se-nfierbîntă
Şi se îneacă în izvoare seci,
Sub noi e cerul care nu cuvîntă
Şi pleacă iar o taină. Şi tu pleci!

Nu te opresc, e drumul tău firesc,
Şi te iubesc! O, nu, nu te iubesc!

Te voi petrece spre întreaga zare,
Spre necuprinse negrele poteci,
În vorba ta e-un dor de depărtare,
Şi pleacă de acum, de ştii că pleci.

De ce mă-ntrebi pe unde rătăcesc,
Doar te iubesc? Dar nu te mai iubesc!

Priveai amurgul serilor de vară,
De-abia venisei cînd puteai să pleci,
Azi vrei să pleci. Hai, pleacă astă seară,
Strivind înrourarea pe poteci.

Aşa e drept, aşa e şi firesc,
Şi te iubesc cum nu te mai iubesc!

Tu ce în gînd porţi cerul spintecat,
Mai faci un pas, mai fac şi eu un pas,
Cum ai plecat! Să-mi spui de ce-ai plecat?
Să fi rămas! De ce să fi rămas?

Să nu mă-ntrebi ce îmi mai e firesc,
Căci te iubesc, dar, nu, nu te iubesc!