La ceasul diminetii

La ceasul dimineţii,

cînd stelele-s pe cer,

Cînd toată lumea doarme

şi liniştea-i deplină,

Ne pregătim cu toţii,

şi cu un pas stingher

Plecăm încet spre munte,

spre raza de lumină.

Cu rucsacul în spate

şi dor de drumeţie,

Urcăm spre norii tainici,

cu pasul apăsat,

Şi zarea-ndepărtată

e neagră şi pustie,

Doar dorul de-nălţime

e veşnic ne’ntinat.

Cînd seara iar se lasă

şi-i linişte deplină,

Noi zăbovim o clipă

în jurul focului,

Privind un dans sălbatic

de flăcări şi lumină

În tabăra de corturi,

sub poala muntelui.

Cînd soarele răsare

şi-ncepe-o nouă zi,

Spre crestele cărunte

porni-vom împreună,

Vom fi mereu prieteni,

nedespărţiţi vom fi,

Cînd este greu şi-n viaţă,

şi-n munte, şi-n furtună.

La cumpănă de drumuri,

cînd soarta ne desparte,

Cînd inutil se pare

a fi un ţel sublim,

Vom încerca prin viaţă

să mergem mai departe,

Cu muntele în suflet

în pace să trăim.