Cuvînt paradoxal

Ai apărut ca şi o stea
Din margini de hotare,
Şi te-ai pierdut în lumea mea
Precum o întrebare.

Rămîne sacru şi-nţelept
A nopţii sfiiciune,
Iar dimineaţa te aştept
Să ştiu ce ai a-mi spune.

Şi ochii tăi căutători,
În noaptea demascată,
S-au înălţat biruitori
Să uit ce-a fost odată.

Dintr-un paradoxal cuvînt,
În dimineţi apuse,
O altă lume, din pămînt,
Adună nopţi răpuse.

Am adunat pe buza mea
O noapte-nsîngerată,
Şi am sfîrşit a nu mă vrea
Chiar şoapta mea uitată.

Cu răul împletind dispreţ
Numit-am sărbătoare
Izbînda şoaptelor de preţ,
Să nu ştim ce ne doare.

Tu m-ai numit din depărtări
O şoaptă zbuciumată,
Dar am plecat pe trei cărări
Spunîndu-ţi: Niciodată!

Păcat am pus în vorba mea,
Cînd foc dădeam la lume,
Ca să-mi păstrez lumina ta
Punîndu-ţi chiar eu nume.

Te otrăveşti cu-acelaşi gînd
Să împleteşti sorocul,
Dar încă îţi urăşti plîngînd
Şi soarta şi norocul.

E rîndul meu să te numesc
Demon şi înger rece,
Acum îţi spun că te iubesc
Cînd zorii stau să plece.

Aceasta e şi vorba ta
Strivită de păcate,
Ai început a mă uita,
Şi-ţi dau acum dreptate.

Lumina-i gîndul în cuvînt
Şi rînduri peste rînduri,
Pămîntul mi-l numesc pămînt
Şi-l prăpădesc în gînduri.

De şoapta mi-o numeşti acum
Hotar fără hotare,
Mai ieşi o clipă-n al meu drum
Şi-apoi te pierde-n zare.

Nu am uitat şi-am înţeles,
Tu nu faci cale-ntoarsă,
Şi mă supun, n-am de ales,
Trecutul mă apasă.

E frig şi este beznă iar
Şi tremur pîn’ la sînge,
Iubesc doar noaptea ce-mi dă-n dar
O rază ce mă frînge.

Îmi iartă neîndurat cuvînt
Ce ţi-am sădit în nume,
Acum că uiţi ceea ce sînt
Plecînd în a ta lume.